Timpuri absurde – S-a terminat? Not yet!

19 mai 2021   Societate

Prin 2007, eram în Munții Apuseni și filmam un documentar despre o mină de uraniu care urma să se închidă și întreaga zonă să intre într-un proces de ecologizare, se exploatau ultimele rămășițe. Am descoperit o comunitate săracă ce trăia în blocurile fostei colonii miniere, înfloritoare prin anii ʼ50, atunci cînd minereul de foarte bună calitate pleca direct în Uniunea Sovietică. În comunitate exista o psihoză legată de radiații care se combina și cu o secretomanie – oamenii susțineau că toată zona e iradiată (ceea ce nu era departe de adevăr), dar că oficial nu se recunoștea nimic. Chiar la intrarea în mină și la 50 de metri de primul bloc din colonie era o barieră, iar de barieră atîrna o pancartă cu „Trecerea interzisă! Pericol de radiații!”, toți din comunitate treceau, desigur, ca să meargă în pădure și să culeagă ciuperci, inclusiv copiii. Știu că am rîs atunci pentru că ni s-a părut o culme a absurdului – cum poți delimita printr-o simplă barieră o zonă periculoasă față de una safe, oare radiațiile au citit pancarta și se opresc la barieră? Mi-am amintit acest exemplu zilele trecute, cînd toți cei care ieșeau pe stradă cu mască au ieșit a doua zi, brusc, fără mască. Oare pericolul a trecut într-o singură noapte? Oare virusul de pe străzile orașelor, de pe plajă și din vîrful muntelui a dispărut pur și simplu, preferînd să se retragă în interior? Oare anul trecut a mers la slujba de Paști, iar anul acesta a preferat să stea acasă? Oare e un virus cultural care și-a dorit în tot acest timp să meargă la teatru sau la cinematograf? A bîntuit cu predilecție noaptea, între orele 22 și 6, ar fi vrut să frecventeze supermarket-uri la ore mici ca să-și cumpere o bere? Știu, sînt niște întrebări naive care pot fi puse în joacă și de un copil de 5 ani. Și mai știu – sau cel puțin bănuiesc – că în spatele tuturor deciziilor, au fost niște intenții bune (sau măcar de imitare a intențiilor bune de prin alte țări, pentru că intențiile bune sînt rare prin părțile noastre). Însă mai știu că, în ultimul an și ceva, am trăit cu toții lucruri absurde cît pentru o viață întreagă, atît de absurde și în același timp hilare încît poate că și-ar fi avut locul nu în viața reală, ci într-o ficțiune, într-o carte a lui Bohumil Hrabal cu ai lui nebuni înțelepți.

Mai întîi am avut primul bolnav de COVID-19, aparent perfect sănătos, care a fost internat la „Matei Balș” și a fost „tratat” și cu ciorbă, cu succes. Dar oare a fost chiar primul? În februarie 2020, am stat la o coadă lungă într-o farmacie, fără mască – fiindcă așa era atunci –, iar în spatele meu erau niște muncitori români, cu accent „de Italia”, care tușeau în ceafa mea ca buhaii. Am zăcut vreo săptămînă la pat, simptome ciudate și amestecate, dacă aș fi știut că virusul „intrase” deja în țară, aș fi făcut probabil un atac de panică și m-aș fi dus direct la spital. Prin martie, stăteam cu toții încuiați prin case și ne uitam la televizor la imagini distopice cu marile orașe turistice precum Roma sau Veneția, fără oameni, complet pustii. Cică la Veneția și apele din canale se mai limpeziseră și apăruseră delfinii (fake-news – printre multe altele). Optimiștii spuneau „E bine, planeta ia o pauză!”. Pesimiștii, printre care și artiștii din România, aplicau în draci pe o platformă care funcționa din doi în doi, așteptînd „ajutoare” de supraviețuire de la statul român. Unii au primit, alții ba, că s-a blocat platforma. Pe mine, una, lockdown-ul românesc m-a costat peste o mie de euro, bani puși deoparte pentru o călătorie la care visam de multă vreme. În curînd se vor ridica de tot restricțiile și nu voi mai avea bani să călătoresc decît cel mult pînă la Tecuci, asta e. Pe alții, însă, i-a costat mult mai mult – trei sferturi dintre cîrciumile din cartierul meu s-au închis, îmi amintesc acum doar ultima după-amiază de la „E varză” – un loc chiar simpatic și liniștit unde mesele de pe terasă respectau oricum „distanțarea socială”, iar fetele de acolo îmi spuneau că nu mai rezistă, nu mai au cu ce plăti chiria, își vor scoate mesele pictate manual la licitație. Între timp, mergeam cu „declarația pe propria răspundere” la cumpărături, ne înghesuiam (cu mască) prin hipermarket-uri, iar odată ajunși acasă ne lăsam încălțările afară pe covorașul îmbibat cu clor și dezinfectam toate ambalajele, spălam fructele și legumele cu detergent în chiuvetă. Între timp, pandemia devenise unic subiect de știri în mass-media și apăruse și fabuloasa „izoletă”, demnă poate doar de piesele lui Caragiale... n-a avut viață lungă, sărăca! Inițial, asistentele, chiar și doctorii care lucrau „la COVID” erau linșați de vecinii de bloc (și acum, în comunitățile mici, e o rușine să fi avut COVID, mai bine să bolești la tine acasă și să nu zici nimic), apoi au apărut eroii – pentru că orice societate are nevoie de eroi în vremuri de restriște. Doctorii și asistentele erau dintr-odată eroi în lupta cu virusul, polițiștii care îți strigau prin megafoanele lor să stai în casă și îți puneau imnul la ora „stingerii” erau niște eroi, pompierii erau eroi etc. Însă aceiași doctori și asistente au salvat bolnavi de cancer, au intervenit în cazuri de infarct și de accidente vasculare, au operat în spitale mizere și uneori în condiții improprii și n-au fost considerați niciodată eroi de către nimeni, ba dimpotrivă, au fost doar acuzați că se complac într-un sistem corupt sau că o șterg peste graniță. Oare un doctor oftalmolog care redă vederea unui om e mai puțin erou?

După lockdown au urmat restricțiile adaptate din mers, ora șase, ora nouă, îmbulzeala în benzinării de după ora nouă, petreceri „de apartament” cu o sută de oameni, botezuri și nunți clandestine (acum, că s-a dat drumul și la botezuri, și la nunți, românii pot fi cu adevărat fericiți, deși toate acestea țin nu de Guvern, de autoritate, ci de bunul-simț al fiecăruia). Prin martie, am nimerit întîmplător într-un restaurant care era deschis doar pentru „oameni de încredere”, în ciuda restricțiilor – am luat o cină tîrzie într-o sală în semiobscuritate, fără rîsete, fără muzică, pe tăcute, ferestrele erau acoperite, ca să nu se vadă nimic de-afară, am avut o senzație foarte stranie, m-am simțit ca-n timpul prohibiției americane. Și ar mai fi de consemnat războiul permanent, de fapt ura viscerală, dintre cei cu mască și cei fără mască și, mai nou, dintre cei vaccinați și cei nevaccinați. De cele mai multe ori, o ură calpă, primitivă. Și pentru că avem nevoie în continuare de eroi, gestul de a te vaccina devine un mic act civic de eroism personal, trebuie să te pui pe net, cu brațul dezgolit, ca să-ți obții mica ta glorie civică. Iar gestul de a nu te vaccina este unul de frondă, de rebeliune. Am mai trecut și prin situații în care mărțișorul trebuia „interzis” pentru că era o sursă de transmitere a virusului sau fotbaliștii trebuiau să joace cu mască și cine știe ce va mai urma.

Nimeni, dintre oamenii cu scaun la cap, nu contestă că avem de-a face cu un nenorocit de virus și da, din păcate, au murit oameni, unii înainte de vreme, alții fără nici o explicație clară a medicinei actuale. Însă modul în care a abordat întreaga „omenire” această problemă a timpului nostru mi se pare de o imensă tristețe. Ipocrizia unora, indolența altora, neasumarea unei neputințe, de fapt, și transformarea ei în legi inventate peste noapte și lockdown-uri, mass-media care a tratat pandemia ca pe unic subiect de știri, alimentînd fricile, îmbogățirea unora din măști și spirt, disperarea și sărăcia altora, adevărul absolut al fiecăruia. Probabil că nu sîntem prea departe de o colonie de gîndaci care stăpînește un bulgăre de pămînt și nu-și dorește altceva decît strict supraviețuirea.

Mă uit la știrile din Israel, un stat extrem de disciplinat în privința virusului, cu mulți bani investiți în combaterea lui, cu restricții draconice de călătorie și lockdown-uri sistematice, cu o populație care s-a vaccinat în mod regulamentar, iar atunci cînd s-au ridicat restricțiile și oamenii au ieșit pe stradă ca să se bucure, să se întîlnească în sfîrșit cu prietenii la o bere, cîțiva au declarat în fața camerelor cît sînt de fericiți și cît de mult speră ca „lucrurile să țină așa măcar o lună, două”. După aproape șapte zile de conflict cu Palestina sînt aproape 200 de morți, dintre care 40 sînt copii. Conform unor niște surse de pe Internet, 50% din copiii din Fîșia Gaza nu-și mai doresc să trăiască... asta e cumplit! Eu, cînd eram copil, chiar și în porcăria aia de regim comunist, nu mi-am pus niciodată problema dacă vreau să trăiesc sau nu. Ce-am cîștigat?

Mai multe