Timpul sărbătorii

8 ianuarie 2020   Societate

În Ghidul sărbătorilor românești, Irina Nicolau face diferența între timpul cotidian și timpul sărbătorii. Omul tradițional, spune ea, „în timpul sărbătorii trăiește mai acut decît oricînd sentimentul întregului. (…) Cosmosul este acum permeabil și transparent. El se dezvăluie celor pregătiți, iar traista nevăzută din spate face să fie mulți pregătiți. Este momentul cînd pot să profite și să se ocupe de toate: de mersul soarelui pe cer, de puterea vîntului și a ploii, de fecunditatea femeilor și a vitelor, de fertilitatea pămîntului, de pericolul care sînt lupii, șerpii și insectele“.

Chiar dacă ne aflăm la oraș și, cu atît mai mult, în lumea noastră post-postmodernă și supertehnologizată, tot trăim un altfel de timp în perioadele de sărbătoare. Ieșim din timpul dedicat strict utilității și supraviețuirii și intrăm, pentru o perioadă mai lungă, într-un timp aparent al răgazului și plăcerii. Dar care se împletește cu cel al unei alte utilități, cea mai aproape de omul despre care vorbea Irina Nicolau: cea în care serbăm Crăciunul conform semnificației lui religioase, dar și pentru continuitatea tradiției. Un timp, pe de o parte, al răgazului și loisir-ului, și, pe de alta, al ritualului: al unui utilitar de altă factură, mai aproape de sacru, în care gesturile capătă o semnificație simbolică pe lîngă cea imediată.

Sorin Lavric, în Cartea de Crăciun (Humanitas 1997), spune că „Ritualul este arta de a gospodări expectativa, de a domestici neliniștea. Instinct al ordinii în mijlocul unei lumi copleșite de dezordine, ritualul este un răspuns salvator la vîltoarea ce amenință să rupă zăgazurile sufletului. Dacă am elimina din viața omului tot ce este ritual, fie el sacru sau profan, n-ar mai rămîne decît nerăbdarea, a cărei formă de manifestare este graba“. Ritualul are nevoie de un cadru mitic în interiorul căruia să se desfășoare, pentru ca „omul să poată retrăi în chip intim apropierea de un  model originar“ (Sorin Lavric).

Deși inițial strict legat de sacru, sensul ritualului s-a lărgit, el cuprinzînd nu doar ceremoniile din comunitățile tradiționale, ci și obiceiurile noastre particulare, ca familie ori individ. Într-o vreme în care comunitatea, reală, a fost tot mai mult înlocuită cu individualitatea, iar valorile colectivității cu cele ale intimității, tabieturile personale sau de grup restrîns tind să ia locul ritualurilor de altădată. În contextul acesta, cred că atitudinea doar critică a Irinei Nicolau față de gadget și loisir nu e suficientă. Lucrurile nu mai sînt separate, ci se îmbină și contaminează continuu. Rămîne ceva din stratul de ritual religios, apoi din cel tradiționaal, la care  se adaugă cele personale.

Cu toatele, separate sau combinate, își au rostul lor. Rostul de a ieși din timpul obișnuit al grabei și al unei ordini de împrumut (cea a „locului de muncă“, a instituțiilor cu care avem de-a face), pentru a intra în cel al ordinii cosmice, dar și a noastre, personale. A celei prestabilite, dar și a celei, desigur la altă scară, pe care ne-o alegem pentru picăturile de timp de care dispunem.

Mai concret: în perioada sărbătorilor, ne îndeplinim, unii dintre noi, ritualurile religioase. Ținem postul, fiecare în felul lui, dacă și cum poate, ne abținem de la excese și apoi ne bucurăm de sărbătoarea în sine. Apoi alegem să punem în practică măcar o parte din tradiții: măcar ceva din pregătirea sărbătorii va fi făcut de fiecare dintre noi, fie că e vorba de sarmale, cozonac sau pur și simplu curat în casă. După care adăugăm tuturor acestora propriile ritualuri, inventate de-a lungul timpului: fie că e vorba de împodobirea unui brad ecologic, aprinderea de artificii în a doua zi de Crăciun sau chiar o excursie la frivolul mall, cu familia. Ori o plimbare solitară, în dimineața de 25 decembrie, cînd cei mai mulți sînt plecați, iar cei care au rămas dorm, în aerul crocant al orașului pustiu.

Multe din acțiunile astea nu mai țin, evident, direct de sacru. Dar au legătură cu modul nostru de a percepe sărbătoarea religioasă. Sînt felurile fiecăruia dintre noi de a ieși din timpul liniar și obligatoriu al îndatoririlor și de a intra în cel ciclic, și mai aproape de transcendent al sărbătorilor. Uneori, și ritualurile singurătății, oricît de nelalocul ei sună asta, își au rostul lor și te apropie de cele nevăzute. Nu doar înlocuirea unor gesturi cu altele, ci și, pur și simplu, înlocuirea lor, cel puțin pentru un timp, cu absența gesturilor, poate domestici, altfel, lumea și poate stabili o altă ordine.

Indiferent în care dintre ipostazele menționate, cert e că avem nevoie de timpul sărbătorii, cu ritualurile lui cu tot. El ne ajută să ne reașezăm, după ce cu greu ieșim din el, la loc în cel al cotidianului utilitar. Dacă nu cu bucurie, măcar cu o resemnare bonomă, lipsită de resentimente și frustrări.

Foto: wikimedia commons

Mai multe