Timid, spre suflul de toamnă

În sfîrșit se simte, în aer și oriunde, cum trece vara, cum se duce-ntr-ale ei, așa cum a venit. Și cum a pus stăpînire pe noi într-un mod brusc, tiranic și fără drept de apel. Obligîndu-ne la un soi de prizonierat în propriile apartamente, birouri ori mașini, pe sub boarea aerului condiționat. Și schimbîndu-ne, volens nolens, tabieturile de zi cu zi.

Pe mine, una, valul nedorit și atotstăpînitor de căldură, ca un clopot de metal încins, ca o uriașă plasă invizibilă, aparent fragilă, dar, de fapt, imposibil de străpuns, m-a copleșit. Nu credeam, pînă acum, că aș fi victima intemperiilor și a exteriorului. Dar în vara asta m-am simțit chircită și minusculă pe sub aerul ăsta dogoritor care aproape că mi-a alterat modul de a fi. De frica lui am devenit, cel puțin temporar, mai precaută, modelîndu-mi, pentru vreo două-trei luni, un fel de viață mai austeră și mai anostă. Care se desfășura, în mare parte, în interior, fără excese inutile de genul băuturilor alcoolice ori al mîncărurilor grase, opulente, și în general gustoase, fără mișcări în exces – pe scurt, cumpătat pînă la plictiseală sau chiar greață. Fără mari profunzimi filozofice, ci, mai curînd, plin de gînduri pragmatice, de supraviețuire și organizare.

Obiceiul zis burghez al plecării din urbe pe timp de vară, chiar în anodinele locuințe de la țară, se dovedește, în atari condiții, de-a dreptul binevenit. Nu voi mai face fițe, de-acum încolo, cînd mi se va vorbi despre iarba verde și cîntecul mierlelor în răcoarea de la Sinaia, de pildă. Voi alege mai cu înțelepciune locurile în care-mi voi petrece nu doar cîteva zile, val-vîrtej, ci vreo două săptămîni pline de tabieturi, printre care dusul pînă la masă și întorsul de la masă, culesul reglementar de floricele, în buchete potrivite, și adăstatul pe la tarabele cu pseudo-artizanat, totul, însă, în aer liber.

E adevărat că și anul ăsta, pe lîngă regimul de cazarmă din propriul apartament, am fost plecată puțin și în locuri respirabile. De pildă, la mare. Unde m-am bucurat de deliciile plajei generoase și pustii din Olimp și dintre Olimp și Costinești, pe care puteai merge liniștit cel puțin o jumătate de oră, în­tîl­nindu-te doar cu pescăruși, rațe, cîțiva pescari și, uneori, nuntași în căutare de locuri potrivite pentru poze. Era o plăcere să hălăduiești pe acolo, admirînd fostele hoteluri cu nume de regiuni neoașe de pe faleză, pe cale de prăbușire, vînînd ce mai aduce marea la țărm și pîndind dacă pescărușii au mai prins vreun pește. Undeva, prin mijlocul drumului între ce a mai rămas din Panoramicul din Olimp și restaurantul Popasul pescarilor, e o terasă mică și lemnoasă, uitată pe malul mării. Într-o zi, ne-a prins acolo o furtună și ne-am adăpostit cu un cocktail în față sub acoperișul precar, împreună cu proprietarii. M-am simțit ca-ntr-un film cu scriitori în criză de inspirație, care pleacă într-o plimbare pe plaja de lîngă casa unde se retrăseseră, și, deodată, li se schimbă întreaga viață.

Mie nu mi s-a schimbat nimic în mod radical (sau, poate, n-am băgat de seamă...). Am continuat cu vara de campanie, apoi a urmat Belgradul, despre care am povestit. Din care, e adevărat, a mai rămas nespusă o banală întîmplare: într-o seară, întorcîndu-mă în camera din hotelul elegant, dar nu prea curat, am simțit foșnete, mai peste tot. Lăsasem un geam deschis și diverse insecte zburătăceau isteric prin încăpere. Ajungînd la baie, văd, pe jos, doi gîndaci mai puțin zburători: unul măricel și negru, și un altul mic și roșu. Pentru cel negru nu pot băga mîna în foc că era de interior, dar pentru cel roșu garantez că era de-al nostru, tradițional, de bloc bucureștean (și belgrădean, pare-se...) în care nu se făcuse dezinsecția. Destul de disperată, cu gîndul la somnul meu brusc amenințat, am acționat prompt: am alungat gîndacii sub chiuvetă, am dat cu spray-ul anti-căpușe și țînțari pe care-l aveam la mine și am astupat „ieșirea“ cu un impecabil prosop alb făcut sul.

Nu s-a mai întîmplat nimic pînă a doua zi dimineață, cînd a urmat confruntarea cu recepționera. Care, de fapt, nu a fost o confruntare reală, pentru că ea era drăguță, și se agita mult încercînd să-și facă treaba pe acolo. Eu i-am spus, politicos, despre gîndacii de sub chiuvetă, ea mi-a răspuns, la fel de suav, ca va comunica managementului, care va trimite pe cineva să se ocupe de ei. Mi-am amintit de o prietenă de-a mea în a cărei cameră dintr-un hotel vienez venea în fiecare seară un șoarece, și care i-a spus femeii de serviciu să nu cumva să-i facă ceva, pentru că ea o să aibă grijă de el, și îi va pune de mîncare.

Eu nu a trebuit să-i hrănesc pe cei doi gîndaci. Au dispărut. Și, odată cu ei, din fericire, și o parte din spaimele mele legate de insecte, singurătate și întuneric. Dar au marcat și sfîrșitul unei veri extreme, aproape o calamitate. Din care am supraviețuit. Și care, încet-încet, a lăsat locul unui suflu timid de toamnă, pe care-l simți cînd îndrăznești să deschizi geamul, pe-nserat. Mare lucru că, măcar, poți îndrăzni.