„Țiganii“
Și a venit iarna. Mă refer, desigur, la iarna dintre anii 1984 și 1985: mai întîi „s-a tăiat“ curentul, apoi gazul metan, apoi apa caldă, apoi apa rece, iar în final serviciul de salubritate. Cartierul s-a cufundat în beznă, frig și duhoare. Mă refer, desigur, la cartierul Berceni din București, că doar acolo locuiam.
Nu locuiam în tot cartierul, ci într-un mic cvartal de cîteva blocuri, la atît se reducea lumea mea: D23, A10, A19, A9, D8, A17, D7, D6 și D5 (eu stăteam în D23, nu că asta ar avea vreo importanță). Dincolo de A10 se afla o stradă pe care trecea un troleibuz (Izvorul Rece cred că se numea), peste stradă se-ntindea un maidan triunghiular, iar dincolo de maidan era Drumul Găzarului. Frontiera. Cortina de Fier. Perdeaua de Bambus. Pentru că la nord de Drumul Găzarului nu erau blocuri, deci de acolo începea Tărîmul Interzis, Teritoriile Primilor Oameni: cartierul de căsuțe. Pentru noi, copiii, nu exista nici cea mai mică umbră de îndoială: dincoace de Drumul Găzarului eram noi, civilizații, bloculenii, cei cu străzi asfaltate, iar dincolo de Drumul Găzarului erau ei, sălbaticii, cei care jucau fotbal pe străzile lor pavate cu bolovani de rîu. Și pentru că toate trebuiau să poarte un nume, le-am spus, civilizat, „țiganii“. Drumul Găzarului a devenit „Drumul Găozarului“, iar maidanul a devenit „cîmpul“. Cam asta era situația frontului atunci cînd a venit iarna.
Front? Da, front. Ostilitatea era totală și asumată de ambele tabere, fără nuanțe: ei o încasau cînd (dacă!) veneau „la blocuri“, noi o încasam încă și mai rău cînd ne aventuram „la țigani“ (sau „la case“, cum spuneau, pudic, părinții). Noi o încasam mai rău pentru simplul fapt c o încasam mai des, fiindcă „la ei“ erau o grămadă de tentații, în primul rînd pomii fructiferi de prin curți, dar mai ales atracția interzisului; interzisul ăsta începea odată cu căderea serii. Ziua (și mai ales dimineața) era un fel de armistițiu, părinții trimițîndu-ne acolo pentru tot felul de mici cumpărături (ilegale, desigur) de la mămăile de prin curți: ouă, borș, vin „fără chimicale“, legume etc. Serile de vară erau dedicate Totalerkrieg-ului: cînd nu ne cafteam între noi, mergeam pe „cîmp“ ca să dăm cu pietre în cîinii de pe străzile „țiganilor“ (ne era frică să trecem frontiera), ei se adunau fulgerător ca să ne răspundă cu asupra de măsură, pietrele zburau vesele peste Drumul Găzarului, spre bucuria șoferilor care se nimereau pe-acolo (așa m-am ales eu c-un ochi mai sărman ca celălalt. Și c-o bătaie de la taică-meu).
Trebuie spus că locuitorii căsuțelor nu erau cîtuși de puțin „țigani“, ci vechi bucureșteni, enfin, vechi localnici al acelei părți de oraș (care nu prea fusese oraș pînă să vină comunismul peste ei); mica lor lume, cuprinsă aproximativ între Drumul Găzarului, Șoseaua Giurgiului, Șoseaua Olteniței și Bulevardul Constantin Brâncoveanu scăpase ca prin minune de buldozere, iar ei încercau să-și ducă mai departe modul de viață, de „mahala mărginașă“. Sigur că erau și cîteva familii roma (mai vizibile datorită stilului lor de a „locui“ strada, cel puțin vara), dar nu dădeau tonul, nici n-ar fi avut cum, fiind prea puține. Dar ostilitatea „lor“ față de „noi“ era comună și cumva de la sine înțeleasă, din moment ce „noi“ eram vinituri aduse de comuniști pe pămînturile lor, rase cu buldozerele pe sute de hectare. Ce puteau să facă? Să ne adopte? Să ne ia acasă?
Ne-au luat, pînă la urmă. În iarna aceea, cînd nimic n-a mai funcționat la blocuri, oamenii au căzut imediat din „civilizație“: nu se mai puteau încălzi, nu se mai puteau spăla, nu mai puteau găti, nu mai aveau unde și face nevoile, nu mai aveau unde arunca gunoiul. La cișmelele de pe străzile „țiganilor“ au apărut cozile imense ale celor de la blocuri, toată zăpada a fost strînsă în căzile de baie, pentru a fi folosită ulterior, ca apă, la veceuri, centrul de butelii de la „țigani“ a fost luat cu asalt, dar degeaba, așa că buteliile „lor“ au devenit o marfă extrem de solicitată, dar „ei“ nu erau nebuni să le vîndă, așa că gospodinele de la blocuri s-au dus mai întîi „la case“ pentru a găti, apoi s-au mutat de tot. Cel puțin pentru mamele cu copii mici, acea iarnă a fost prăpăd, n-ar fi putut să-și țină copiii în viață în Peșterile Înghețate (asta deveniseră apartamentele); au plătit, s-au îndatorat, au promis marea cu sarea, dar și-au salvat pruncii locuind „în gazdă“ peste Drumul Găzarului, la căsuțele modeste, încălzite cu lemne, dar care supraviețuiau bine-mersi în timp ce „noi“ muream. Nespălați, înfometați, în întuneric, cu aleile dintre blocuri infestate de gunoaie și dejecții. Ale noastre.
Am încercat să aflu de la istoricii specializați în comunismul românesc ce anume s-a întîmplat în acea iarnă anume, cum de prăpădul a lovit atît de tare, cum de statul a fost total incapabil să asigure aceste servicii de bază. N-am reușit. Au urmat și alte ierni grele, dar oamenii erau de-acum pregătiți, construiseră sobe de teracotă în apartamente, aveau butelii de aragaz, aveau baterii de tractor pentru iluminat etc. Atunci, însă, nimeni nu fusese pregătit pentru amploarea acelui prim dezastru. Și dacă așa a fost în București, cum au trecut iarna ’84-’85 cei din orfelinate, din căminele studențești, din cazărmi, din spitalele de boli cronice, din internate? Din căminele de nefamiliști? Din cîte alte locuri încă mai bătute de soartă decît blocurile (categoria întîi!) clasei muncitoare?!
Odată cu primăvara s-au întors și bloculenii în apartamente, știind de-acum că pe stat nu se poate conta la vreme de restriște. Munții de gunoaie rămași de peste iarnă n-au fost luați de nimeni timp de vreo doi ani (deci pînă spre toamna lui 1987), cînd am văzut prima și singura inițiativă a cetățenilor: au pus mînă de la mînă și-au închiriat un tractor cu o remorcă. De șase ori a venit acel tractor, două duminici consecutive, pînă cînd munții de gunoi au fost încărcați și duși, iar de sub ei au reapărut ghenele. Îmi amintesc și mărețul război de distrugere a coloniilor de șobolani care prosperaseră acolo, sub munții de gunoi (noi, copiii, am fost foarte de folos la acel șobolanocid, toate instinctele noastre ucigașe s-au putut desfășura nestingherite, cu voia și binecuvîntarea părinților).
Cu cinci lucruri am rămas pentru totdeauna în minte din nenorocirea acelei ierni. Unu, că orașele sînt organisme delicate, care cedează foarte repede în fața dezastrelor în comparație cu satele, infinit mai reziliente (la mine la țară, acea iarnă nici nu s a simțit, n-a fost păstrată în memoria nimănui). Doi, că oamenii nepreveniți sînt foarte ușor de îngenuncheat, structurile lor sociale se spulberă fulgerător în fața chestiunilor de supraviețuire (taică-meu a încuiat pur și simplu apartamentul și ne-a mutat pe toți la taică-său, undeva pe Șoseaua Sălaj, în căsuța care a fost demolată abia în toamna lui 1986 – ăsta da, noroc!), fiecare încearcă să-și scape pielea lui, nu pe a vecinului sau pe a prietenului. Trei, că istoricii comunismului mai au încă foarte mult de muncă pînă să poată da toate răspunsurile, sau mai exact pînă să dea răspuns la întrebările fiecărui „martor“ (și regretnicii tot martori sînt, despre ei în alt text). Patru, că niciodată nu există ultimul cuvînt: pe vremea mea, noi (bloculenii) eram „civilizații“, iar cei de la case erau „țiganii“, numai c-am trecut recent prin cartier și-am constatat că-n locul căsuțelor modeste de atunci e acum un cartier de vile, nu toate foarte elegante, dar în orice caz raportul s-a inversat, civilizații stau acum „la casă“ și primitivii la bloc (blocurile sînt tot alea, iar eu tot bloculean am rămas, chestia cu „primitivii“ e menită să provoace zîmbete, nu înjurături). Dar, cinci, și cel mai important: tot adunînd material pentru text, am stat de vorbă cu cîțiva dintre foștii copii de prin vecini (de cîți am putut să dau, foarte puțini), ei au mai completat tabloul de mai sus și mi-au sugerat să vorbesc și cu Cristache, zis „Cristaș“, care pe vremea aia era inamic jurat, stătea dincolo de Drumul Găzarului. Am dat de el, a fost surprins să afle că noi le spuneam „țigani“ (habar n-avusese), iar eu am aflat cum ne numeau ei pe noi: „moldovenii“.
Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii.
Foto: L. Muntean