The most beautiful time of the year... pe bune?!

Se apropie acea perioadă din an în care, dacă aș avea mai mulți bani, aș lua primul avion cu o destinație necunoscută și cît mai îndepărtată și m-aș întoarce probabil după 7 ianuarie. Mai pe șleau și într-un limbaj de poveste, mi-aș pune traista-n băț și aș pleca cît văz cu ochii. De mai mulți ani mă tot întreb: de ce detest atît de mult sărbătorile de iarnă și de ce mă fac atît de nefericită? De ce aștept să treacă cît mai repede? Unii îmi vor spune: poate pentru că n-ai copii, dacă ai avea, tu n-ai mai conta, te-ai mobiliza ca să-i faci fericiți pe ei. Dar oare eu n-aș fi la fel de nefericită? Oare luna decembrie nu mi-ar mai provoca același sindrom depresiv sezonier pe care în fiecare an încerc, fără succes, să-l evit? Și în care mă afund de la o zi la alta, așa că mă pomenesc pe 7 ianuarie că am început noul an complet epuizată și ne mai așteaptă cel puțin două luni de friguri și cețuri de la care oricum nu aștept mare lucru. Cunosc oameni care se bucură sincer de Crăciun, ca niște copii. Se întîmplă ceva cu ei, încep dintr-o dată să cînte, să zumzăie între patru pereți, să se pregătească, fiecare zi e o plăcută așteptare. Cunosc oameni pe care chiar îi cuprinde voia bună, o țin în petreceri, vizite, sindrofii o lună întreagă și nu simt asta ca pe o corvoadă. Taie porcul, îl tranșează, coboară în beci după vin, a mai venit și vărul Costică, bagă o țuică și la finul Andrei, mîine mergem la tușa Mărioara, ne tot îmbătăm și ne dregem vreo 30 de zile. Oare e din cauza faptului că am o anxietate socială? Sau poate că sînt prea singură – tînjesc după vreun văr Costică sau după vreun fin Andrei? Aiurea. Cred că sînt multe motive și le voi expune mai jos. 

● Kitschoșenia. Poate să spună cine ce-o vrea, dar în România, cel puțin, sărbătorile de iarnă sînt culmea kitsch-ului (dincolo de orice semnificație spirituală). Paștele are o decență, o oarecare sobrietate... dar Crăciunul? E greu să te regăsești și să te bucuri în toată această avalanșă kitsch care te înconjoară, în toată această mare de sclipici, bărbi false de Moși, brazi împodobiți încă de prin noiembrie (sînt și astfel de oameni care chiar se plictisesc și bagă bradul la categoria „cum să ne împodobim și să ne dezpodobim locuința“!). În plus, urările, clișeele, „De Crăciun, fii mai bun!”, dăruiește copiilor sărmani, dăruiește bătrînilor cu nevoi (de parcă nu a fost timp să dăruiești tot anul... e ca la primării, se duce naibii bugetul, trebuie să spargem străzile acum!), de-ți vine ca de Crăciun să fii tu ăla rău, zgîrcit și mofluz. Crăciunul, cu siguranță, a devenit în primul rînd o sărbătoare mass-media. Un target pentru publicitari. Și apropo de kitsch, n-oi fi eu vreo snoabă care m-am născut ascultînd Bach și citindu-l pe Hegel, însă tot acest kitsch suprapus peste o țară încă săracă, încă în derivă, încă fără un sistem de valori, sincer mă indispune. Mi se pare că bagi un căcat într-o cutie de cadouri. Și apropo:

● Nu-mi place să fac cadouri. Nu-mi place să primesc. Nu mi-a plăcut niciodată. Pentru că, desigur, aproape toate cadourile pe care le-am primit de-a lungul timpului au fost inutile și a trebuit să mă prefac că mă bucur – „Vai, ce drăguț!”. Știu, trebuie apreciat gestul, dar cadourile în general mi se par bani cheltuiți degeaba (ce-i drept, nu am primit niciodată vreo mașină Porsche, poate că mi-aș schimba părerea). Lasă omul să-și cumpere ce vrea, că știe el ce-i trebuie! Și mai cumplit mi se pare să alegi cadouri pentru alții – o alergătură și un consum de nervi care, doar ele, te pot băga în depresie. Ce naiba să-i iau lui ăsta cadou? Cred în continuare că dorința de dărui ceva, orice, nu este una sezonieră. 

● Românii au petrecut. Așa se spune la știri, în fiecare an. Însă nu e doar o sintagmă de știri, românii chiar petrec, pe bune, au apetit crescut pentru petreceri și mai puțin pentru muncă. Nu că mie nu mi-ar plăcea petrecerile, de multe ori sacrific, în timpul anului, zile întregi de muncă pentru petreceri total neașteptate. Sînt petreceri la care particip de una singură – ies în oraș cu un scop, e soare și e bine, mă opresc să mănînc ceva, beau și un pahar, două de vin, deja am dat o petrecere la care m-am autoinvitat. Nu este nici o petrecere ritualică, nici un fel de orgie. Am petrecut și m-am întors acasă. Însă pe mine, una, grobianismul petrecerilor românești obligatorii de sărbători mă sperie. Sînt petreceri ca la nuntă, frate! Îmbuibare și alcoolizare colectivă de lungă durată. Și toată lumea recunoaște asta. Pe un grup de turism local de pe Facebook, un domn cere o ofertă: „Vreau și eu o recomandare pentru Revelion pe Valea Prahovei, un restaurant, dar să fie așa, frumos, ca la nuntă!”. De sărbători, nimeni nu petrece cu o atenție, o măslină, cumpătarea nu mai există. Cel mai bine ar fi ca acest moment să se petreacă... 

● În familie. Am o problemă și cu reuniunile de familie de sărbători. Una mare. Și cu ideea de clan care e musai să se adune, să se valideze unii prin ceilalți și prin multiplele relații de rudenie dintre ei. Am participat la astfel de întîlniri, nu în familia mea, din fericire, noi sîntem puțini, deși mama mea și-ar dori nespus o familie mare ca să aibă pentru cine găti de sărbători. Nicăieri n-am văzut oameni mai triști, mai convenționali decît acolo, adunați laolaltă într-o sufragerie de bloc, cu un televizor pe fundal, un film cu împușcături sau clasicul Singur acasă pe PRO TV, stînjeniți într-o primă față, încercînd să facă un soi de balet de sărbători, să nu-i lezeze pe ceilalți cu ceva, apoi pe măsură ce alcoolul intră în sînge, din ce în ce mai frustrați și mai puși pe harță. În orice familie există reproșuri și mizerii ascunse sub preș care de-abia așteaptă un prilej precum sărbătorile ca să iasă la iveală.  

 ● Și, în fond, nu îmi place porcul. Sau îmi place, dar în cantități mici – de pildă, în hala de la Obor, cam pe 1 decembrie, își fac apariția lebărul, toba și caltaboșul. Îmi iau cîte puțin din toate, nu mai aștept pînă la sărbători, gata! – mi-am făcut pofta. Sînt pe un alt grup pe Facebook, pentru amuzament pur și simplu, se numește „Ce mai gătim azi?”. Aici, diverse gospodine, în general femei simple, își etalează talentele culinare și mai încearcă să facă și cîte-un plate care nu are nici o treabă cu gastronomia în general. De pe acest grup mi-am dat seama cît de prost și nediversificat mănîncă, de fapt, poporul român – în general, nici o zi fără ciorbă, cîte o zeamă, apoi fasole, cartofi și prăjeli, rareori cîte o salată.     

● Încremenirea. Mă mai enervează faptul că, începînd cu 1 Decembrie, o zi națională plasată îngrozitor de prost (din nou, dincolo de semnificația ei), nu se mai întîmplă nimic. În cartierele-dormitor bucureștene, mai ales, e o pustietate de te cuprinde amocul. Unde sînt oamenii? Desigur, în sufrageriile lor, mîncînd lebăr, tobă, caltaboș, pe un fundal cu un film cu împușcături sau cu Singur acasă.

● Certuri. În această perioadă, în 23 de ani de conviețuire, m-am certat cel mai des cu I. Din non-motive. Unul dintre ele ar putea fi „Băi, trebuie să mergem să luăm ceva provizii, că vin termitele astea și nu mai găsim nimic! Măcar pîine să avem”.

● Vremea. Și da, ăsta e probabil motivul principal pentru care detest sărbătorile de iarnă. Luna decembrie, cea mai indigestă, întunecoasă lună din an. Luna în care nu-ți vine să ieși din bîrlog. Sinceră să fiu, dacă ar fi măcar plăcut afară, nu 0 grade, cu siguranță m-aș urni în noaptea de Anul Nou pînă în parcul Herăstrău, cu un coș de picnic cu ceva brînză și o sticlă de spumant, zis șampanie, și m-aș uita la cerul orașului nostru, numit București, plin de artificii. Pe 31, mereu îi invidiez pe australieni care sărbătoresc primii Anul Nou pe plajă și mă consolez cu ideea că din nou voi întîmpina un an nou-nouț, poate cel mai bun an din viața mea – cine știe? – în pijama, cu pisica pe burtă (în cazul fericit în care mica și delicata Sushi va supraviețui pînă atunci).

P.S. În timp ce scriam acest text, ca să nu spunem că anumite lucruri nu sînt predestinate, am primit, pe căile astea virtuale pe care le avem cu toții, cea mai frumoasă ofertă de a petrece Revelionul. Voi reveni cu detalii.