Teritoriul nu e harta

Ba mi se pare că e mai degrabă invers, cel puțin așa a teoretizat-o prima oară Alfred Korzybski. Adicătelea omul a descoperit adevărul profund că harta – o abstractizare – nu e același lucru cu realitatea, bucata de teritoriu pe care o înfățișează. Precum cuvîntul nu e ceea ce indică. Cuvîntul inimă nu e inima, mai pe înțeleselea.

M-am gîndit la toate astea pentru că ceva din cotidian s-a bulversat iremediabil în perioada asta. În casele noastre, harta a devenit teritoriul. Abstracțiunea cu realul sînt tanda pe manda și au devenit una. Magritte cu reprezentarea pipei care nu e o pipă m-a făcut să rîd zilele trecute și să vorbesc iar singură: Ba da, domnule, de azi e o pipă! Lewis Carroll, care-și imagina într-una din cărți o hartă la scara reală a teritoriului, avea dreptate. Izolarea îndelungată a făcut din garsonierele sau apartamentele noastre mici ori temnițe mizerabile, ori niște ținuturi de uriași care merită a fi explorate. Pas cu pas. Centimetru cu centimetru. Sînt miliarde de lumi acolo. Harta și teritoriul.

Rămîi cu orele în fața bibliotecii. Te apuci să răsfoiești ce credeai că ai citit deja ca să descoperi că din cartea aia a rămas mai degrabă o impresie, un mănunchi de personaje estompate într-un șir de alte personaje. Mia și ceva de pagini a lui David Foster Wallace cu Infinite Jest-ul lui pe care nici acum n-ai dovedit-o îți arată burtoiul alb și pare că și-a făcut loc cu coatele în raft în ciuda unor amărîte mai subțirele strivite de-a dreapta și de-a stînga lui. Dintre pagini cad poze vechi; te uiți la imaginea ta de acum mulți ani ca la extratereștri, abia acolo e o abstracțiune. Cad flori presate, cotoare de bilete de la muzeu, o rețetă de brioșe și o cartelă de metrou. Îți cade în cap un morman de viață ofilită. Deschizi iar o carte și vezi acolo una dintre cele mai bune fraze scrise din literatura recentă (în traducere aproximativă): „Vizitele lui nu se terminau, se estompau în timp”. E Ian McEwan.

Așa cum stai cu orele în fața cărților, teritoriul necunoscut al spațiului de pe dulap îți cere un echipament special și un curaj nemaiîntîlnit. O scară, o cîrpă de praf și o cască tare în caz că ceva instabil ți se va prăvăli în creștet. Acolo minezi iar o bună parte din istoria personală și a familiei extinse. Din hîrtii aproape dezintegrate citești declarația la notar a doi tătari din Constanța care spun cu mîna pe inimă că un străbunic de-ai tăi e cine spune că e, că a fost supus al Imperiului Otoman și mai apoi integrat în Regat. Ce-o fi pățit omul ăsta care și-a rătăcit cumva identitatea, care păstrase teritoriul, dar pierduse harta? Le pun cap la cap și cercetez, mi-am promis, așa cum am promis atîtea altele și altele uitate fără părere de rău. Dau și de pașaportul din anii ’20-’30 al unei modiste din București intrate în familia noastră prin multiple alianțe. Frumoasa Jeni, care a lucrat la „Trei miei de aur și voaleta”, are bucle scurte, blonde, vălurite îngrijit cu fierul încins, gura mică-inimioară desenată cu un ruj aprins și o blană la gît. Jeni s-a călătorit ce n-a văzut pămîntul. Mă uit la vizele ștampilate mare și-mi imaginez ce o fi căutat la Trieste. În aceeași cutie, niște ani mai departe, cartea de muncă a lui Jeni ca asistentă la spital. Părul e albit, glamoarea dispărută.

Și tot așa, o iei pas cu pas spre jungla debaralei unde atîrnă liane de cabluri și teniși care n-au mai văzut asfaltul de vara trecută. Își zdrobești degetele de la picioare în aspiratorul-elefant, calci în iazul secat al unei găleți cu mop, e o lume întreagă acolo, destul de complicată dacă vrei să-ți bați capul. Și, ohoo, cît mai ai de străbătut și oaza bucătăriei, și farfuriile desperecheate, și ciorbele care cad în România în capetele copiilor, și mica terasă pe care tot ce era verde e acum mort-mort.

Și dacă scoți capul pe geam, teritoriul e tot acolo, dar harta aia n-o mai ai. Refaci în cap traseele de afară, magazin-acasă-slujbă, și pui acolo marcaje mentale ca să nu uiți: urmele tale de pași pîlpîie încă într-un verde fosforescent ca și cum ai fi călcat pe Marte (așa îmi imaginez eu că ar fi dacă pășești pe Marte). Teritoriul există, nu mai e nevoie de abstracțiune. Și nici de cuvinte.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.