Teleportări confortabile

Sînt perioade din viață în care ești nevoit să stai, pentru mai mult timp, în alte locuri decît acasă. În care ești nevoit să ocupi, temporar, un alt spațiu, nefiind chiar în vacanță. Spațiu în care te strămuți cu arme, cu bagaje, cu cățel, cu purcel, ca și cum ai trăi acolo o existență paralelă. Ca și cum te-ai teleporta. Și chiar trăiești o astfel de existență. Asta se întîmplă în special cu locurile în care stai perioade relativ îndelungate și în care te duci în mod repetat. Care pot fi la munte, la mare, în străinătate sau chiar în același oraș. Un prim astfel de loc este, evident, la bunici.

Bunicii mei nu locuiau la țară, veniseră de acolo la tinerețe și-și făcuseră un rost la oraș. „Un rost“ însemna o casă a lor, pe care bunica mea o amenajase cum se pricepuse mai bine: ca pe o casă de țară adusă la oraș, într-un soi de rustic stilizat, cu mileuri, bibelouri, cuverturi și covoare cu motive și nostalgii rurale. O casă în care sufrageria rămînea „camera bună“ și rece, în care nu se intra nici măcar la ocazii. Cu singura diferență că în sufrageria în cauză nu exista numai o vitrină, ci și o bibliotecă, cu cărți bune (îmi amintesc că am citit de acolo Ghepardul, Moarte la Veneția, Madame Bovary).

La bunici era întotdeauna o liniște greu de dus. Uneori nu se auzea chiar nimic. Copil de bloc fiind, cînd mă teleportam acolo, aveam angoase: simțeam mai dihai acolo golul lumii, fără țipetele, mirosurile, bufniturile vieții comunitare. Singurul zgomot pe care mi-l amintesc era cel al țînțarilor care intrau, inevitabil, și pe care bunicul meu îi strivea cu o mătură cu coadă.

Tot în copilărie mă tot teleportam la Mangalia, la hotel Mangalia (Siemens), care era fix pe malul mării. Zgomotul de acolo era cel al valurilor, repetitiv, monoton, dar și amenințător. Coșmarurile mele erau, de cele mai multe ori, cu valurile uriașe care înghit hotelul. Iar rutina de acolo, cu dus la plajă, intrat în apă, întors la hotel, mîncat, alergat la piscină, duș, masă de seară și plimbare pe dig, m-a urmărit o viață. Deși cît se poate de sănătoasă și alcătuită de o mamă prea responsabilă, a avut, pînă-n ziua de azi, un efect straniu asupra mea: m-a făcut mereu să detest regulile și să încerc să le eludez.

La Cumpătu, în Sinaia, era o altă lume în care treceam frecvent. Dacă stau să mă gîndesc bine, vacanțele de acolo au avut roluri esențiale, depășind cu mult partea strictă de tabieturi: acolo a fost un loc al inițierilor. Al celor amoroase, presexuale – pentru că între adolescenți se legau și dezlegau „idile“ în jurul focurilor din poligon. Și tot pe acolo, prin pădure, aveau loc și un soi de inițieri în supranatural, paranormal, transcendent chiar – pentru că se povesteau istorioare de groază, cu spirite și tot soiul de alte creaturi; într-o lume a bărbăției indiferent de sex, pentru că aici era un fel de școală a curajului, trebuia să faci față la cățărări, sărituri, alunecări și alte performanțe fizice; ba chiar și într-ale socialului, fiindcă găștile de copii sînt crude, se știe, și trebuia să te lupți să supraviețuiești în ele chiar și pe un loc secundar.

Mai la maturitate, am avut o serie de teleportări la Paris și Viena. Acolo chiar era vorba de tabieturi și ritualuri fixe, pentru că stăteam mai mereu la același hoteluri, mîncam în același locuri, vizitam aceleași muzee și cumpăram de la aceleași magazine. De aceea, mai ales la Viena, aveam senzația acută de teleportare. Pentru că era o călătorie de familie, împreună cu mama mea. Multe lucruri se desfășurau în cameră și în zona dimprejurul hotelului. Făceam aceleași drumuri și gesturi, încît de multe ori nu mai știam ce să cred despre mine, aveam infime momnte de confuzie: unde locuiam, de fapt, și, pînă la urmă, cine eram eu? Cea care căra sacoșele galbene de la Billa de pe lîngă Votivkirche sau cea care făcea același lucru la Mega Image-ul din Traian? Cea care intra la slujba din Stephansdom sau cea care stătea în curtea de la Stavropoleos? Și lista ar tot putea continua. Deși nu știam destule despre Viena, mă simțeam acolo, la nivelul meu superficial, ca acasă, în­tr un anumit fel. În felul familiar al micilor gesturi de supraviețuire, de la cumpăratul unui hot-dog slinos de la chioșcul din spatele hotelului Regina, la admiratul deja tradițional al pomului cu inimioare din Parcul Primăriei, înainte de Crăciun.

Ideea e că, alternînd în mod repetat anumite locuri, începi să te simți acasă în fiecare dintre ele. Acasă, dar altfel, într-un mod plăcut, dar ușor nefiresc, confuz, scindat, care te face, la un moment dat, să te întrebi cine ești tu cu adevărat – sau dacă există doar un singur „tu“ ori doar mai multe fațete, variațiuni pe aceeași temă. Precum în cazul pozelor cu secvențe multiple de pe mobil.

În lumea globală în care trăim, în care drumurile cu avionul sînt, de multe ori, atît de scurte, senzația de teleportare e destul de acută. Toată șmecheria e cum să faci să suprapui aproape perfect evantaiul de minisecvențe.