Teatrul minciunii

Fluturele Morpho, crabul decorator, cefalopodele și alte animale își pot schimba aspectul pentru a se potrivi cu mediul înconjurător cu scopul protecției față de prădători sau pentru comunicare între membrii aceleiași specii. Neîndoielnic, lupta pentru supraviețuire printre animale a facilitat dezvoltarea unor mimetisme și strategii decepționante. De la Charles Darwin este cunoscut avantajul evolutiv oferit de abilitatea de a decepționa. 

Deși nu este întotdeauna cea mai fericită soluție, minciuna este considerată de mulți cercetători ca fiind un avantaj similar celui descris în etologie, care a ajutat la dezvoltarea conștiinței umane aptă să decepționeze pe alții, dar și pe sine (Trivers, 1985; Smith, 2004, Lemma, 2004). Minciuna poate avea mai multe funcții: de protecție a intimității, de manipulare a relațiilor din jur cu scopuri bine definite sau de creare a unei imagini diferite. Fiecare dintre aceste moduri dezvăluie un modus vivendi și un modus operandi distincte. De la psihopatul care minte iscusit folosind adevărul pentru obținerea puterii, bogăției sau faimei la mitomanul patologic prins în pseudologia fantastică face fundamental diferența între prezența sau absența sentimentului de vinovăție. 

Wilfred Bion (1970) dezvoltă ideea conform căreia nevoia oamenilor de a le fi liniștite anxietățile copleșitoare îi face vulnerabili la acceptarea unei îmbrățișări a minciunii, chiar dacă acestea sînt diametral opuse în esența lor. Falsificările periculoase, de natură antisocială, iau diferite forme. O provocare legată de minciună și aspectele ei neetice este în strînsă legătură cu Inteligența Artificială. Diferit de tehnologiile precedente, ChatGPT are capacitatea de a genera conținut și poate avea ca efect dezinformarea. ChatGPT mimează o conversație bazată pe răspunsuri prescrise. Pentru că generează mai degrabă decît să redea cu exactitate, acesta este predispus la erori și răspunsuri care sînt convingătoare, dar false. Prin urmare, nu este o sursă de adevăr și nici vreo autoritate în vreun subiect de orice natură, în ciuda imitației unor astfel de voci. ChatGPT este ca și cum ar fi o conștiință umană, avînd capacitatea de a susține dialoguri pe termen îndelungat și să genereze răspunsuri. Aceste răspunsuri sînt bazate însă pe tipare recunoscute, nicidecum pe înțelegere și gîndire. Fără îndoială, este un instrument util în anumite domenii precum cercetarea medicală în care a fost folosit la descoperirea unei noi clase de antibiotice pentru tratarea stafilococului auriu (Collins, J. et. al., 2023). Pe de altă parte, pseudo-empatia, simularea emoțiilor prin folosirea unui limbaj generat pot fi periculoase. Deși oamenii știu că este non-uman, dorința profundă a fiecăruia de a exista o a treia zonă dintre realitate și fantezie poate produce o supunere inconștientă. Amenințarea unei apatii a realității, în care oamenii se luptă să discearnă între adevăr și fals, poate să devină copleșitoare și să producă renunțarea la efortul de a mai încerca să le distingă. Popularitatea de multe ori depășește raționalul, după cum se poate observa în momentele de alegeri electorale, prin urmare ChatGPT are nevoie de o reglementare atentă de natură etică, așa cum a fost implementată și în aria geneticii, pentru a nu se ajunge în scenariul nefast de falsificare a identităților umane în toate formele ei.

Susceptibilitatea indivizilor și a grupurilor la mincinoșii talentați este susținută de căutarea unei figuri mesianice care ar oferi un sentiment al siguranței în fața anxietăților existențiale. Nancy Winters (A home to the lie: The contemporary (per)version of truth, 2023) se axează pe explorarea modului în care capacitatea oamenilor de a gîndi este înghițită de nevoile lor emoționale, analizînd un exemplu contemporan, cel al fostului președinte Trump, care a construit o imagine mesianică folosindu-se de tehnici și terminologii demagogice. O altă minte periculoasă și antrenată și să înnoade minciuna cu adevărul pentru a confisca vulpește conștiința altora a fost și Nicolae Ceaușescu. Ceaușescu a torturat pe toate căile posibile mințind cu iubirea față de popor, ca un părinte care își înfometează și abuzează copiii pe toate planurile argumentînd că e spre binele lor. Minciuna distrugătoare de sine și ceilalți face piruete cu încrederea pînă cînd amețește complet capacitatea de a face distincții între imaginar și fals a victimei. Întotdeauna minciuna revendică o auditoriu, un public. Promenada de minciuni închiriază adevăruri trunchiate și depersonalizează. Luați prin învăluire, pe fondul unor nevoi inconștiente, oamenii se cuibăresc în confuzie, paralizînd în pînza de păianjen a minții celuilalt. Seducția și suavitatea minciunii șerpuitoare tulbură mintea publicului, o năucește și are efect înrobitor prin inundarea lucidității. Aidoma calomnierii și denigrării, aceasta nu este o bătălie, ci un masacru prin intermediul unor adevăruri prefabricate, deghizate în bune intenții. Minciuna poate merge pînă în punctul la care mincinosul îl face pe cel mințit să pară a avea deficiențe grave. Mincinosul, șubred din punct de vedere al propriei identități, își îmbracă confiscarea identității celuilalt în bune intenții, pervertind funcția de protecție a minciunii din alte situații, precum ar fi să nu îi rănească sentimentele și astfel ridicînd la rang de virtute, de act caritabil, propria meschinărie. 

Minciuna este un mod de apărare sau de atac, cu valențe conștiente sau inconștiente.

Minciuna inconștientă, cea care se construiește în relație cu propria persoană, are scopul de a altera realitatea pentru a se proteja de inundația unor adevăruri emoționale dureroase. Consecința nefastă a acestor tipuri de minciuni pe care oamenii și le fabrică singuri este că dezmembrează echilibrul sănătos dintre imaginație și realitate, veștejind procesul care îndeplinește nevoia de sens și construiește în loc o buclă a amăgirii și dezamăgirii. Fie că sînt distorsiuni ale visului, gînduri reprimate, amintiri și dorințe refulate sau sentimente în afara conștiinței, forme de apărare proiective, forme de negare, halucinații și iluzii, toate au scopul de a ocoli un adevăr emoțional copleșitor și a de îngusta realitatea experienței. Una din funcțiile minciunii este de a controla distribuirea cunoașterii. Uneori, a cunoaște lucruri despre sine poate fi trăit ca intruziv în relație cu propria persoană, intimitatea eului se protejează de penumbrele propriilor adîncuri.

Întîlnirea cu minciuna are loc prima oară în copilărie. Din povestea lui Pinocchio (Aventurile lui Pinocchio, Carlo Collodi, 1883) putem învăța modul în care aceasta apare folosită de un copil marionetă pentru a scăpa din diferite situații și a dezvolta un sine independent de relația cu Geppetto, tatăl lui. Minciuna face parte din dezvoltare în această etapă. Prin intermediul minciunii, copilul transformă ceva neadevărat în ceva adevărat despre sine în mintea celuilalt, facilitînd explorarea propriei lumi interne prin răspunsul celuilalt la născocirea lui. Problemele pot apărea în situațiile în care copilul se poate simți iubit doar dacă se falsifică, iar psihicul lui devine împletit cu minciuni despre sine într-o relație parazitară care îl împiedică ulterior să se cunoască și să experimenteze realitatea propriei existențe, blocîndu-se într-o zbatere narcisică, precum un actor care își pierde identitatea prin interpretările unor roluri. Această situație nu este a lui Pinocchio, el reușește să înțeleagă consecințele distorsiunii realității de sine în urma unui periplu întortocheat și învață sentimentul de iubire și acceptare care îl umanizează și individualizează. Așa cum există și actori care se dezvoltă în interpretarea unor roluri prin apelul la părți de rezonanță din propria identitate cu cea a personajului interpretat și care se descoperă mai mult pe sine prin intermediul rolurilor, fără să îmbrace mimetismul care frizează kitsch-ul și induce asfixierea.

Prima minciună a copilului poate reprezenta un pas important în descoperirea autonomiei și separării prin simplul fapt că poate păstra pentru sine aspecte care țin de el însuși. O persoană necioplit de onestă care își afirmă o libertate deșănțată de a spune tot ce îi trece prin cap în contexte nepotrivite este ca și cum nu ar avea limitele propriei identități, aflată în permanentă fuziune cu lumea, sau are plăcerea ascunsă, sadică, de a produce suferință prin expunerea intruzivă și forțată a celorlalți la toate conținuturile ei interne. Oamenii au nevoie uneori de o anumită prudență cu adevărul. 

Prin urmare, este minciuna pardonabilă? Minciuna ca garnizoană a intimității de sine și a celorlalți nu pare să aibă valențe păguboase, ci doar respectul dreptului propriei intimități, precum și a celorlalți, a cărei expunere nu ar fi utilă nimănui. Acest rol îl are îmbrăcămintea care ascunde goliciunea propriului corp, anumite cusururi intime, și fără de care oamenii s-ar simți înfrigurați, expuși și umiliți. 

Ficțiunea este prin natura ei neadevărată, dar ce este mai adevărat decît firea umană descifrată în ficțiuni precum, de pildă, Macbeth sau Hamlet? Urmînd firul Ariadnei (fiica lui Minos, regele Cretei, care l-a ajutat pe Tezeu să scape de propria rătăcire) pentru a ieși din coridoarele întortocheate ale labirintului minciunii, o minciună este întotdeauna o formă ocolită de comunicare a lumii interne care, indiferent de scopul ei, dezvăluie un adevăr despre sine. Autenticitatea, adică asumarea propriilor contradicții, nu este posibilă fără noblețea onestității. Cu toate acestea, adevărul complet poate fi distructiv, așa cum uneori diferite ascunderi pot să protejeze. Uneori ne punem măști în funcție de context, în mod adaptat, precum ne purtăm hainele adecvate la mediul și temperatura potrivită. 

Așadar, oamenii au nevoie de diferite falsificări pentru a putea rămîne loiali propriului adevăr, poate de aceea tocmai cuvîntul personalitate conține însăși rădăcina latinească persona, cu semnificația de mască. Există permanent o tensiune între adevăr și minciună. Nimeni nu poate exista nemijlocit într-un adevăr absolut. Cu toate acestea, e important să se poată distinge între ce fel de minciuni sînt folosite, în ce context și cu ce final. Există minciuni blînde, albe, malițioase, așteptate, și minciuni nespuse. Încrederea este fundamentul tuturor relațiilor și se bazează pe grija reciprocă, nu pe onestitatea absolută deșirată și nici pe livrare de realități mutilate cu scopul de a handicapa logic pe celălalt.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.