Teatru de voie
Cam pe la debutul fiecărei stagiuni teatrale, îmi place să încep cu cel puţin două-trei piese... de voie. Dintre cele de entertainment, care desigur că te pun şi pe gînduri, într-o oarecare măsură, dar, în primul rînd, te fac să rîzi.
Nu e acelaşi tip de entertainment ca cel pe care îl cauţi în întunericul sălii de cinema, cu o pungă de floricele în faţă. E unul mai la lumină, în care te îmbraci frumos şi te expui, iar la sfîrşitul operei pe care o savurezi, ovaţionezi deschis şi zgomotos, alături de restul spectatorilor.
Am văzut, de curînd, două premiere, evident diferite: Micul Infern de Mircea Ştefănescu, în regia lui Mircea Cornişteanu, la Teatrul Naţional Bucureşti; şi Flecărelile femeilor, după Carlo Goldoni, scenariul şi regia – Mihai Mălaimare. Care pot avea în comun genul de entertainment la scenă deschisă, de care vorbeam înainte – un soi de viziune asupra lumii pe care numai un anumit tip de comedii ţi-o pot da, şi anume: nimic nu e foarte grav, tot ce-i trist are limite şi se rezolvă; oamenii se înfruntă, se supără unii pe alţii, dar se şi împacă; lumea – chiar dacă, uneori, apare ca un acvariu sau un clopot de sticlă – e frumoasă şi totul se termină cu bine.
Altfel, cele două piese nu sînt asemănătoare: Micul Infern este o comedie bulevardieră, „amabilă şi dulce, cum se scriau pe vremea aceea (n.r. – în 1948), (...) fără a cădea niciodată în amabilitate insuportabilă“ (Radu Popescu, România liberă, 1971, în caietul-program al spectacolului), avînd drept temă cuplul conjugal. Flecărelile femeilor este o commedia dell’arte tipică, avînd drept principală temă... bîrfa şi efectele ei asupra iubirii şi constituirii cuplului.
Micul Infern e o piesă despre căsătorie. În ciuda titlului, e pro-căsătorie, ale cărei dificultăţi nu sînt ignorate, dar despre care autorul crede că pot fi depăşite, cu tact şi umor. Scenele în care fiecare dintre soţi (Ilinca Goia şi Liviu Lucaci) îi îndepărtează, păcălindu-i, pe amorezii partenerului, sînt antologice: alerte şi lejere, îţi induc un optimism greu de trăit, altfel, în epoca actuală: totul se poate, dacă oamenii se iubesc... Căsnicia e doar un mic Infern (pînă la urmă, termen de alint...) şi poate dura o viaţă, e unul din lucrurile valoroase şi de durată.
În rolul soacrei, Ileana Stana Ionescu – cea care, în urmă cu 40 de ani, în montarea lui Sică Alexandrescu, a jucat rolul soţiei – e savuroasă. Ea umanizează şi „instituţia“ soacrei, cea consacrată de nenumăratele bancuri în acest sens, tot printr-un soi de minimalizare: trăsăturile soacrei generice, amestecul în toate şi pisălogeala, dacă nu sînt luate în serios, pot fi neutralizate şi pot deveni inofensive.
Flecărelile femeilor e o piesă despre formarea unui cuplu şi diversele piedici în calea respectivei uniuni: piedici create de bîrfele răspîndite de femeile din cetatea Veneţiei, unde se petrece acţiunea. Bîrfa, zvonurile purtate din gură-n gură despre viitoarea mireasă sînt, în general, ţipate – lumea bîrfei e una isterică, în stil meridional sau balcanic... Personajele îşi strigă ofurile, modul lor de a se adresa unul altuia amintindu-ne de filmele româneşti de altădată.
Limbajul trupurilor eroilor şi eroinelor este chiar mai interesant decît replicile; la fel, costumele Sandei Mitache şi comentariile muzicale care marchează aproape fiecare moment. Sunetul ca de gaiţă (l-am identificat mai tîrziu) care însoţeşte fiecare nouă bîrfă împărtăşită pe scenă era binevenit. Mai ales că, în finalul piesei, gaiţele care produc sunetele apar în... carne şi oase. Negre, înalte, aducînd uşor cu caprele de sărbători, dar mai rafinate (actorii apar pe scenă îmbrăcaţi aşa).
Rîsul e scopul, probabil, principal al ambelor spectacole. Atît la Micul Infern, cît şi la Flecărelile femeilor, nu e un rîs în hohote, fără margini: în primul caz – unul uşor duios, mai curînd zîmbet cald; în cel de-al doilea – unul critic, satiric, mai curînd rînjet. Cert e că ambele piese reuşesc să-l provoace şi să transpună spectatorul într-o stare de bună dispoziţie protejată, ireală, dar cu atît mai confortabilă.