Teama de necunoscut

Mă numesc Diana, am 30 de ani și sindactilie, o malformație congenitală cu incidență la 2000 de nașteri. Despre mîinile mele pot vorbi în limbaj medical, amintind despre blesteme ale străbunicii sau ale unei femei invidioase, despre Dumnezeu și voia lui sau Dumnezeu și crucea mea. Nu mă consider o persoană cu handicap. Niciodată n-am făcut-o. Nimeni din familia mea n-a făcut-o, deși am un certificat medical care îl dovedește. Singurele lucruri pe care l-au lăsat zecile de operații sînt secundele în care îmi zvîcnesc venele. Au dus mult timp branule. Uneori, înainte să plouă, simt răceala din sala de operație în ceafă. Alteori simt o jenă în gît de la intubație. Fata cu păr blond și cîrlionțat, cu mîna în ghips și cu grefe pe coapse îmi pare astăzi povestea altcuiva, o poveste tragi-comică din viața unui necunoscut. Fetița resemnată, cablată la perfuzii și palidă știu că a trecut peste toate. Recunosc, lucrurile sînt mai nasoale decît le prezint acum, dar cinismul e trăsătură de familie. De cele mai multe ori, sindactilia este asociată cu alte simptome, altfel ar însemna doar un deget în plus ori un deget lipit de altul. La mine opt din zece sînt micuțe și deformate, iar unul din opt are doar metacarpianul. Degetele cu care scriu sînt singurele normale. Despre piciorul drept nu are rost să povestesc, n-o să-l vedeți niciodată scos din pantof.

Cei care mă cunosc din copilărie nu mi-au pus niciodată întrebări legate de mîini. S-au pomenit cu mine și cu degetele mele la pachet, însă cînd veneam la spital în București, se complicau lucrurile. Oamenii voiau să știe ce mi se în­tîmplase. După ce spuneam că nu e vorba despre un accident, mă întrebau cîți ani am. Nu îmi imaginam că toată lumea e slabă la matematică: Cernobîl, de la radiații, concluzionau ei. O tîmpenie, părinții îmi explicaseră că mă născusem înainte de explozie. Eu sînt născută în ’85, ziceam, dar ei nimic, de la Cerno­bîl, radiațiile au apărut înainte. Nu-mi venea să cred că adulții erau atît de proști. Două săptămîni, cît stăteam internată în spital, mă luptam cu asta.

Morala poveștii e că oamenii acceptă foarte greu că lucrurile se întîmplă fără nici un plan măreț în umbră, fără ajutorul vreunei mîini care să fi mișcat rotițele din spatele păpușii. Viața e mai simplă sub o poveste, mai ușor de înțeles atunci cînd, după tragedie, apar cei care s-au salvat pentru că au pierdut avionul sau biletul de tren. Dacă te afli în mijlocul evenimentelor și supraviețuiești, treburile se complică. Dezvolți un sentiment de vinovăție, devii conștient de pericole, poate îți schimbi radical stilul de viață. Și unii, și alții sînt însă puțini pe lîngă cei care au nevoie să înțeleagă ce a fost acolo, de fapt. Cei pățiți sînt întotdeauna mai puțini și mai umili față de cei convinși că dețin adevărul, față de cei care știau că radiațiile ajunseseră în Slatina pe strada Mărăști încă din ’85. Deși psihicul uman nu înregistrează negația, nu-ul există la fel ca orice alt lucru din realitate și e perfect că se întîmplă asta. Uneori lucrurile stau pur și simplu altfel față de cum le interpretăm. Să fii parte a unui plan, să fii recunoscut drept părtaș la o acțiune trebuie să însemne foarte mult, dar ce reprezintă pentru cel nevătămat un eveniment cu un impact puternic? Cît e empatie, cît nevoie de control? Neatinsul, observatorul știe întotdeauna cum s-au derulat evenimentele, leagă orice explicație rațională de ideea lui chiar și atunci cînd datele nu arată o relație logică. Oamenii voiau să înțeleg că ei știu. Eu voiam doar să fiu lăsată în pace, așa mă născusem și punct.

În 2014 am cunoscut, la Chișinău, o fată al cărei tată fusese trimis pe undeva aproape de Cernobîl ca să sape pămîntul iradiat. Curățenia rusească de primăvară. Muncitorii, oameni din foste raioane rusești, purtau la gură măști care îi rodeau pe față și la care au renunțat treptat. Aerul părea ca peste tot, aer, dar la scurt timp le-au căzut dinții, părul, s-au înnegrit la față, unii au murit chiar acolo, alții la casele lor. Pentru nimeni nu a existat salvare. La zece ani distanță de la ultima operație, aflam despre Cernobîl ceva mai dureros decît teoria radiațiilor care pluteau în aer înainte de deflagrație. Cîți dintre observatori căutaseră adevărul în zona asta? Care dintre cele două versiuni este mai simplu de suportat? Faptul că oamenii simpli sînt primii trimiși să moară ori că problemele de sănătate au cauze intrinseci? Ce e mai probabil să ți se întîmple ție? Cernobîlul nu are legătură cu mîinile mele, dar are cu teama de necunoscut.

El Orfanato (regia J.A. Bayona, 2007) este povestea dispariției micuțului Simon, un film în care aproape două ore cauți, prin spiritism, grupuri de sprijin, amintiri și presupuneri, ca să înțelegi planul măreț. Două ore la finalul cărora vezi că bătăile în perete erau loviturile copilului blocat în pivniță, nu mesajele de dincolo – știu, sînt spoiler, dar vreau să înțelegeți că adevărul e simplu, imediat și crud, așa cum e viața de zi cu zi.

Diana Bădica este scriitoare. A publicat cartea de poezie Enșpe mii de dimineți, Casa de Pariuri Literare, 2014.

Foto: R. Bassbar