„Te pot suna un minut?“

Cînd văd acest mesaj scurt și aparent inofensiv pe telefon sau computer, în oricare dintre rețelele sociale, mă opresc brusc din ce fac. Obiectele din jurul meu își pierd conturul, aerul refuză să-mi mai inunde plămînii, panica îmi strînge stomacul în pumn și simt o încordare în tot corpul. „Telefonofobie“ îi putem spune, adică tot un fel de anxietate socială. E o teamă de interacțiunea cu ceilalți, chiar dacă, de data aceasta, de cea la nivel auditiv.

Sînt jurnalistă de douăzeci de ani. Este una dintre meseriile care implică contact direct cu alte persoane în fiecare zi. Momentele în care trebuia să sun oamenii pentru a-i invita la diverse emisiuni, în televiziune, ori pentru a le propune reportaje și interviuri au fost mereu îngrozitoare, pentru mine. Nu mă mai puteam concentra la nimic altceva, în ziua respectivă, amînam telefoanele pînă în ultimul moment și, deși aveam nevoie de participarea lor, mă rugam din tot sufletul să nu răspundă sau să mă refuze scurt, pentru că efortul psihologic al conversației era, din partea mea, prea mare. Cred fără dubii că, dacă prindeam în această meserie perioada fără Internet, muream de foame. Din fericire, au apărut telefoanele deștepte, e-mail-ul și tot felul de alte mesagerii. În scris, pot formula nuanțat ce doresc, pot verifica eventualele greșeli ortografice sau de exprimare, pot fi convingătoare, concisă, uneori fermă – pe scurt, am curaj. Scrisul e unealta preferată a anxioșilor.

Pînă nu demult, nici nu mi-a trecut prin cap că vorbim despre o manifestare destul de răspîndită, una mai veche decît telefoanele mobile. O carte din 1986 chiar analizează teama de a suna pe cineva, în special a celor care lucrează în vînzări, și impactul negativ asupra productivității (The Psychology of Sales Call Reluc­tance, scrisă de George Dudley și Shannon Goodson). Autorii ei leagă acest fenomen de teama de autopromovare. Cei cu mai multă încredere în ei înșiși, dornici să se remarce, chiar dacă nu sînt neapărat cei mai pricepuți sau loiali angajați, nu se tem să sune detașați, indiferent de subiectul conversației. În zilele noastre, cei ca mine preferă să trimită mail-uri kilometrice sau să schimbe zeci de mesaje în locul unui telefon de cîteva minute.

Am încercat să înțeleg de unde provine această anxietate și am descoperit cîteva posibile cauze. Ar putea avea legătură cu teama de a fi refuzat sau judecat, cu faptul că ți se poate răspunde nepoliticos sau că reacțiile celuilalt vor fi cu totul neașteptate și asta te va lăsa fără replică. Mai poate fi stresul că vei face o greșeală și n-o vei putea repara la timp, că interlocutorul îți va înainta o propunere cu care nu ești de acord sau că va formula o solicitare pentru care nu ai vreme și nu știi cum să emiți un răspuns care să fie și rapid, și clar, și (cum se tot zice acum) asertiv. Într-o convorbire telefonică trebuie să fii atent, să știi să asculți și cînd să vorbești, să faci abstracție de zgomotele și de activitățile din jur. Cei mai mulți suferinzi de „telefonofobie“ ruminează îndelung și înainte de conversație (ce și cum vor spune), și după ea (ce și cum au spus).

La toate se adaugă, în cazul meu, și teama că îl deranjez pe celălalt. Poate tocmai s-a așezat la masă. Sau petrece timp cu copiii. Sau a ieșit în oraș. Sau conduce. Dar asta pentru că și mie mi-ar fi greu să găsesc un moment cu adevărat potrivit pentru a fi sunată. Nu durează niciodată „un minut“ sau, chiar dacă este o convorbire scurtă, după ea va trebui mai mult ca sigur să fac ceva, deci alt timp consumat. În plus, chiar și în convorbiri amicale, există situații în care interlocutorul nu pune punct. Spun des: am ajuns la magazin, la ședință, s-a terminat ciclul la mașina de spălat, a venit taxiul, mă pregătesc să mănînc, sperînd că partenerul de conversație va încheia el, dar, adesea, asta nu se întîmplă. Și atunci regret că nu am rostit din vreme „trebuie să închid pentru că“ – din păcate, convorbirea nu o poți derula înapoi să o editezi, cum mai faci cu mesajele. Așa că, de cele mai multe ori, nu răspund la telefon deloc. Iar la numere necunoscute, niciodată.

Ca să te vindeci de această frică, specialiștii recomandă tot felul de stratageme: să-ți pregătești de dinainte un plan al conversației telefonice de la introducere la încheiere, cu variante de răspuns pentru modurile în care ar putea vira discuția; să te răsplătești cu ceva plăcut după fiecare convorbire; să te expui la cît mai multe situații de acest gen, pînă cînd sunatul și răspunsul devin obișnuință. Anxietatea dată de vorbitul la telefon este, potrivit unor studii, specifică vîrstei de mijloc din vremurile noastre. Dacă privim progresul tehnologic, din ce în ce mai accelerat, găsim și explicații. Pentru mai tinerele generații, comunicarea online, în scris sau cu apeluri video, este norma și au învățat-o de mici, iar generațiile mai trecute prin viață au prins vremea în care un telefon fix reprezenta un lux și era folosit rar și cu măsură. 

Pandemia a schimbat puțin felul în care se comunică. Întîlnirile pe Zoom și convorbirile telefonice cu video au devenit nelipsite atît la serviciu, cît și pentru a ține legătura cu familia. Să mă sune cineva și cu video, pe deasupra, este de două ori mai chinuitor. Cînd am mai fost invitată la diverse discuții preferam să intru doar cu vocea, iar pe Zoom am participat la un eveniment o singură dată, cu o veioză proiectată pe față ca să mă văd și cu emoții mai mari ca la examenul de licență. În prezent, vorbesc cu video doar cu o prietenă veche, iar cu părinții mei din Ardeal nu m-am apelat așa niciodată. Îmi amintesc foarte bine cum, în copilărie, tata lăsa telefonul fix să sune de cel puțin trei-patru ori pînă să ridice receptorul. Mică fiind, eram curioasă cine este și nu știam de ce nu sare să răspundă imediat. Explicația a fost una simplă: „Poate e cineva care vrea ceva și renunță să mai sune“. Ajunsă la vîrsta lui de atunci, pot spune că îl înțeleg perfect.