Taxi? Da! Eficient îţi dă o poveste

Săptămînile astea nu mi-am scos maşina. Lovită, bumbăcită, cu zăpada de juma’ de metru în jur. Aşa că, din cînd în cînd, am luat taxiul. Am avut astfel de înfruntat avalanşa de poveşti. Am plătit 10 lei, 6 lei, 15 lei, dar am căpătat şi o poveste. Şocant, fiindcă tu vrei să fii dus de colo-colo, nu? Eşti îndopat ca gîsca, fără să vrei, cu poveşti ale oraşului. Taximetriştii sînt povestitorii Bucureştiului. Am aflat de şmecherii, violuri, răutăţi. Vai şi amar cît de răi sîntem, cît de urîţi. Taximetriştii povestesc cu un soi de delir, fără să fie atenţi la nuanţe, fără bine-rău, ei povestesc, adică-i preocupă doar banul lor.

E o transă. De unde vin poveştile astea, ştim: asta-i lumea. Ce-i face pe ei să vorbească, aşa, fără noimă, ca roboţii? Criza, preţul mic al kilometrului, un fel de stagnare într-un îngheţ al inimii şi al minţii, văd şi scuip ce văd, o trăncăneală fără fir, specialist în orice, explozie în spaţiu închis, poveştile unei lumi bolnave fără caritate, dure, luînd palme, viaţa pusă în pericol? Nici nu se pune problema, e vorba de supravieţuire pe viaţă şi moarte. Bucurie? Nu! Fără milă. Eu caut cuvintele, taximetriştii spun net, direct, fără sclipici, fără cuvinte, de fapt. Ce aud nu-i cuvînt, este exact ce este: colcăială, viermuială, lume îmbrîncindu-se să se distreze-afişeze, să fie ea întîi, să nu piardă nimic, pentru asta dă coate, o păţeşte, o copleşeşte, fără să-şi dea seama ce face. O înstrăinare a omului de pantofii ce-i poartă, de cămeşa ce-o poartă, de mintea ce-l rătăceşte. Povestea te apără, te încîntă. Nu e schimb de experienţe, nu e: fereşte-te! E Iadul pe pămînt. Eşti în el, joacă tontoroiul, că drac eşti. Fără sînge.