Tărîmul monştrilor

„Nu cred că e adresat copiilor, pentru că Max pleacă de acasă şi trăieşte o poveste imaginată.“ „Nu mi-aş lăsa copilul să se uite la aşa ceva, o lume plină de istericale şi de personaje bizare.“ Sînt cîteva comentarii ale unor părinţi la ecranizarea lui Spike Jones după cartea lui Maurice Sendak – Where the Wild Things Are (tradus în română Tărîmul monştrilor). Scriitorul american s-a prăpădit la începutul acestei luni, la 83 de ani. Fantastica lume pe care a creat-o pare greu de înghiţit pentru unii părinţi, care ar putea totuşi să se uite lejer la film alături de copiii lor. Sigur că fiecare se va duce pe alt nivel de înţelegere, dar, vă asigur, nu va fi nici o pierdere de timp pentru nici una dintre părţi.

Dar... nu e Disney-ul clasic, nu e Bambi cu ochi umezi, nu e nici desene animate pentru adulţi. E un Sendak oniric, trist, exuberant şi teribil de sincer, ca de obicei. E o copilărie necosmetizată leşios de dulceag, aşa cum obişnuiesc să facă uneori adulţii. Oricum, copilăria asta mică e îngrozitoare. Eşti îmbrăcat, hrănit, pus să te uiţi la anumite chestii, altele îţi sînt interzise, eşti dus în vizite, tras de obraji, mîngîiat pe cap iar lumea îţi vorbeşte ca unui pui de urangutan surd: tare, clar şi uneori peltic. Dacă aş fi copil şi dacă aş avea ceva de zis, m-aş supăra teribil.

Mă gîndesc, de pildă, la o fetiţă de un an şi un pic, probabil. Oricum, copila abia s-a ridicat în mers. E învălătucită într-o rochie cu milioane de volane, funde şi bretele care pică aiurea pe trupul abia ieşit din scutece. În urechile fine şi rozalii i se bălăngăne o pereche de cercei din aur. La gîtul, încă străbătut de colacii de grăsime de sugar, are un colan tot din aur. În carnea moale şi pufoasă de la încheietura mîinii poartă o brăţară. Aur. Copila aleargă de colo-colo, rîde, dă din mîini, cade, se ridică, iar aleargă. Sigur că puţin îi pasă de bling-urile care atîrnă de ea. Putea să îi pună mămica şi nişte fire de iarbă împletite, o zgardă cu ţepi, un colan din usturoi, că tot una îi era. Parcă a întrebat-o cineva ceva cînd i-au făcut găuri în urechi la cîteva zile de la naştere! Sau cînd i-au făcut cont pe Facebook. Sau cînd mami a pus fotografii cu ea în fundul gol din ziua botezului. Parcă are habar copila asta că un număr considerabil de oameni – prieteni cu mami şi cu tati pe acelaşi Facebook – au aflat de ziua în care a făcut prima oară căcuţă la oliţă. Sau că a fost înscrisă la nuştiuce concurs pentru cel mai drăgălaş bebeluş iar mami a cerşit like-uri în stînga şi în dreapta, în numele ei? N-are habar. Se va ridica apoi copilă spre adolescenţă şi va vedea că are în spate o lungă dîră de prezenţă virtuală de care probabil că-i va fi jenă. Noi ăştialalţi, care n-am prins diverse reţele de socializare cînd am fost copii, sîntem un pic mai bine. Purtăm doar în suflete, şi nu la vedere, prima jenă în faţa iubitului/iubitei căruia/căreia i se arată pozele cu tine pus pe burtă, gol/goală puşcă pe o frumoasă păturică.

M-aş mai supăra dacă mama ar încerca să-mi bage pe gît numai lecturi şi filme despre care ea crede că-s în regulă. Dacă mama nu-l place pe Maurice Sendak, mie poate mi-ar părea rău să nu-l fi citit în copilărie. Dacă mama şi şcoala cred că e obligatoriu să cunosc Pupăza din tei şi copilăria copilului universal, dar m-ar văduvi de Max şi Moritz, iar mi-ar părea rău. Dacă mama ar insista de fiecare dată, iernile, să zic poezia cu Moş Crăciun tuturor colegelor de serviciu, iar m-aş revolta. Dar sigur că nu pot totdeauna. Sînt prea mic. Dar cînd pot, o fac. În mine nu zace doar inocenţă şi drăgălăşenie, aşa cum le place să creadă adulţilor. În mine e şi o imaginaţie nebună, curaj, autoconservare, duioşie şi multă cruzime. Daţi-mi mai mult ca să pot mai mult atunci cînd voi creşte. Altminteri, toţi copiii fug odată şi odată Where the Wild Things Are. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.