Ţării, cît mai mulţi copii

A fost propus un proiect de lege prin care femeile care solicită un avort sînt obligate, mai întîi, să treacă pe la psiholog pentru o consiliere privind efectele pe care acest act medical îl are asupra organismului şi psihicului. Proiectul are ca punct de plecare, conform declaraţiilor celor care l-au iniţiat, „criza demografică şi impactul pe care acest act medical îl are asupra femeii“.

Este adevărat că România este într-o criză demografică. La fel de adevărat este că soluţia avortului, pentru a nu avea copii nedoriţi, n-ar trebui să fie prea la îndemînă. Dar felul în care s-au gîndit iniţiatorii legii să rezolve aceste probleme este amuţitor. Să le luăm pe rînd: 1) Criza demografică din ţară are nenumărate cauze, pe lîngă avort: plecarea masivă în străinătate pentru un loc de muncă şi o viaţă mai bună, sărăcia, sistemul medical deficitar, politicile sociale defectuoase etc. (În România, multe dintre femeile care fac avort sînt şi ele victime ale unui stat sărac, incapabil să ofere educaţie, protecţie, tratament etc.) Mai apoi, să le spui femeilor că au obligaţia civică de a face copii statului, fiindcă populaţia s-a micşorat, este o măsură abuzivă. Răspunderea pentru creşterea unui copil este exclusiv a familiei, care decide singură cît de mulţi urmaşi îşi poate permite să crească. Statul le poate încuraja pe femei să aducă pe lume copii, prin politici sociale, dar nu le poate obliga. 2) Presupun că atunci cînd s-au gîndit să lanseze un astfel de proiect, iniţiatorii au luat în calcul şi toată logistica necesară punerii lui în practică: psihologi, cabinete de consiliere, materiale informative. Ştim sigur că statul nu-şi poate permite un astfel de efort financiar. Dar să presupunem că poate: n-ar fi el mai eficient dacă ar fi folosit ca să producă măsuri de prevenire a apariţiei sarcinilor nedorite? (ca de exemplu: cabinete de consiliere pentru adolescenţi şi părinţi, ore de educaţie sexuală în şcoli, ţinute de profesionişti, nu de dirigintele de sport în faţa unei planşe, metode de contracepţie furnizate gratuit în zonele cu risc ridicat, filme care să le prezinte copiilor drepturile pe care le au şi felul în care statul îi protejează împotriva abuzatorilor, grădiniţe, şcoli, spitale etc.). 3) Felul în care este gîndită consilierea psihologică în textul proiectului arată cît de puţin ştiu iniţiatorii lui despre acest act: în primul rînd, pasul către consilierea psihologică nu poate fi obligatoriu, ci benevol. În al doilea rînd, consilierea înseamnă să-i prezinţi celui consiliat toate opţiunile pe care le are, şi nu să încerci să-i bagi pe gît o soluţie pe care statul o consideră acceptabilă. Datoria psihologului nu este aceea de a ajuta statul să depăşească criza demografică, ci de a-şi ajuta clientul să aleagă soluţia cea mai bună pentru el. 4) Proiectul descrie pe larg soluţiile la care poate apela o femeie aflată în imposibilitatea de a creşte un copil: centrele maternale, adopţia, centrele de plasament. Teoretic, ar putea reprezenta o variantă verosimilă. Practic, însă, soluţiile de ajutor oferite de stat sînt false. România nu mai poate oferi de mult cetăţenilor ei ajutorul social de care au nevoie: posturile de asistenţi sociali şi maternali s-au redus drastic, condiţiile de trai în centrele de plasament sînt mizere, centrele maternale sînt susţinute cu greu de cele cîteva ONG-uri încă optimiste şi generoase.

În sprijinul legii mai sînt invocate şi preceptele religiei ortodoxe. Aş spune doar atît: Parlamentul votează legi care să-i protejeze pe toţi cetăţenii ţării, fie ei credincioşi sau atei. 

Maria Iordănescu este psiholog.