Ţara ca o pădure de cruci

27 decembrie 2016   Societate

Înainte de a aborda subiectul de mai jos mă simt dator să spun, și veți vedea de ce, că nu sînt ateu, dar nici credincios practicant. Eu sînt dintre aceia care consideră că relația cu divinitatea trebuie să fie una permanentă și nu doar atunci cînd intri în biserică. Cred că Biserica nu este o instituție creată doar pentru a ierta păcate, ci mai ales pentru a te îndruma spre bine, adevăr și frumos. Merg rar sau foarte rar în biserică, îndepărtat fiind mai ales de „bălmăjeala“ în care sînt ținute slujbele la noi, adică un fel de muzică vorbită în interiorul căreia cel mai adesea nu înțeleg nici un cuvînt, dar și de faptul că ar trebui să stau ore în șir în picioare, exercițiu pe care nu-l mai pot susține fără un efort fizic destul de considerabil. Așa cum spuneam, respect Biserica și pe slujitorii săi. Din această cauză consider că Biserica, în general, și Biserica Ortodoxă, în special, dețin un rol important în viața noastră. Nu mi-aș fi imaginat că mă pot căsători fără a merge la biserică, după cum toate evenimentele importante din viața mea au fost marcate de contactul cu biserica și cu preotul. Din această cauză consider Biserica drept o instituție foarte importantă, singura instituție creată de om la îndemnul Fiului lui Dumnezeu. Cred în unitatea Bisericii și mai cred că acest popor al nostru merită să aibă Catedrala Mîntuirii Neamului, un proiect mult mai vechi, un mare edificiu al creștinismului, martor al credinței sale, dar și al hotărîrii sale constructive. În același timp, prin preocupările din viața de zi cu zi, cred în libertatea pe care omul a primit-o chiar de la Creatorul său, libertate care îi permite o atitudine activă în această lume. Sînt un mare admirator al statului laic și al raționalității științei. Cred că putem să ne conducem viața și mai cred că prin muncă și inteligență, prin speranță și vis, prin acțiune umană întemeiată pe morală, putem să completăm în mod fericit planurile lui Dumnezeu cu noi. Din acest motiv, Biserica, instituție a omului, poate să primească chiar și critici și chiar și observații, mai ales atunci cînd toate acestea vin de pe poziția pe care tocmai am descris-o.

Vorbim azi despre un subiect sensibil, încărcat cu o semnificație profundă, de ordin religios. Aș dori să discutăm despre semnul creștin al crucii și modul în care reușim să depreciem pînă și acest simbol prin plantarea a mii, poate sute de mii de cruci peste tot în jurul nostru, pe tot cuprinsul țării. Sînt locuri unde te aștepți să găsești o cruce. O poți găsi la gîtul unui om, însemnînd dragostea și atașamentul față de Fiul lui Dumnezeu, sau pe Caraiman, semnificînd puternicul atașament al unei întregi națiuni la valorile creștinismului. De asemenea, este normal să găsești ­cruci în cimitir, pentru că acolo marchează locul în care cei care trec dincolo își dorm somnul de veci, după cum o cruce poate sta pe monumentul unui erou, chiar amplasat în mijlocul orașului, un om a cărui viață a fost pierdută în slujba semenilor săi. De mult timp, însă, noi am depășit firescul celor enumerate mai sus cu ceva sinistru, care compromite însăși simbolul sacru al crucii. Am început să le punem peste tot, adică pe străzi, pe poteci, pe alei, în centrul sau la periferia orașului, pe cîmp, la colțul gardurilor, la marginea drumurilor. Spațiul public este un spațiu comun, al celor care cred, dar și al celor care nu cred. Cu atît mai puțin poate fi un spațiu al popilor habotnici, care permit și uneori chiar „sfințesc“ cruci pe marginea drumului. Aceiași popi permit babelor să inventeze tot felul de obiceiuri asociate ritualului religios. Aruncăm cu bani, ne spălăm repede pe față cînd venim de la pomană, dăm cu ghiocul ș.a.m.d. La noi, babele, sub oblăduirea unor popi care nu-și cunosc misiunea, sau poate și-o cunosc, dar am eu o părere greșită despre misiunea lor, știu totul și fac totul. Mediul rural românesc, dar și o bună parte din orașele mici rămîn sub influența lor. Acesta este acum un spațiu, așa cum a fost dintotdeauna, al obscurantismului. Ritualul și obiceiul precreștin sînt la loc de frunte de mii de ani. Aici, „a fi în rînd cu lumea“ presupune să faci tot felul de lucruri și să respecți tot felul de obiceiuri, care mai de care mai absurde, inventate de babe analfabete. A pune cruci peste tot, ca semn de respect și amintire pentru cei care nu mai sînt, este o prostie născocită doar de către asemenea minți. Cineva normal la cap nu s-ar fi gîndit niciodată să pună o cruce în mijlocul orașului pentru a marca locul în care a murit un om.

România tinde să devină și o țară turistică, unde vin anual milioane de oameni care poate nu doresc să cheltuiască bani pentru a le aminti noi, în mijlocul concediului, de faptul că într-o zi vor muri și vor avea o cruce la cap. De altfel, ideea acestor rînduri mi-a venit după ce un prieten străin, alături de care mergeam în mașină, m-a întrebat de ce sînt atîtea cruci pe marginea drumului. Pînă atunci, mărturisesc că nu le vedeam, fiind prea obișnuit cu ele. De atunci însă le văd aproape pe toate și mă simt îngrozit că drumurile noastre seamănă a cimitire de ocazie. Crucea de pe marginea drumului rămîne totuși un însemn al unui loc în care a murit cineva și nu are aceeași simbolistică cu crucea pe care o purtăm la gît cei mai mulți dintre noi. Din acest motiv, dintr-un simbol drag și apropiat sufletului, devine un element agresiv, cu accente sinistre. Însuși acest simbol profund religios, care este crucea, își pierde din valoare, fiind așezat în tot soiul de vecinătăți laice cum ar fi maidanele cu gunoi, cîrciumile (atunci cînd omul nostru a murit în vecinătatea berii pe care tocmai o băuse) sau casele de locuit. Obiceiul este chiar unul absurd. Dacă ar trebui să-l respectăm pînă la capăt, atunci casele mai vechi, în care au murit mai multe generații de oameni, ar trebui să fie pline de cruci, deci impracticabile dacă sînt transformate în cimitire, ca să nu mai vorbim despre spitale, acolo unde mor oameni în mod curent și firesc.

Așezarea crucii pe locul unde a murit omul face parte din imensul obscurantism de tip creștin-ortodox, vecin cu aruncarea banilor în rîul curgător atunci cînd te întorci de la înmormîntare sau cu multiplele obiceiuri „ale locului“ legate de evenimente profund religioase din viața noastră care sînt nașterea, botezul, căsătoria, moartea. Babele, cu girul popilor, inventează tot felul de obiceiuri peste care nu poți trece, dacă „vrei să-ți fie bine“. Lumea rurală românească este la mîna babei cu basmaua la gură, superstițioasă și panicată de dimensiunile „existențiale“ ale lumii în care trăiește. Nu doar că sînt așezate în tot felul de locuri atipice, vizibile ziua, dar și noaptea, însă aceste cruci sînt și din tot felul de materiale care mai de care mai complicate, de la metalul scump la lemnul de proastă calitate. Îți dau sentimentul că lumea este un imens cimitir. Sigur, într-un sens metaforic așa este, lumea este plină de „morți“, numai că vă rugăm să ne permiteți să mai uităm asta din cînd în cînd. Este bine să te gîndești cît mai des la moarte, la faptul că viața ta nu este veșnică, ci este supusă unei naturale fragilități. Acesta este un semn de sănătate și nu de boală a cugetului. Pe de altă parte, în adîncul sufletului nostru, ne dorim să credem și chiar credem că putem fi mai mult decît niște ființe trecătoare, fără valoare în raport cu veșnicia lumii prin care am trecut. Crucea ne ajută și ne hrănește aceste iluzii, oferindu-ne puterea de a merge mai departe. Numai că oamenii trebuie să-și construiască singuri trăirile și stările sufletești și acestea nu trebuie dirijate de crucea pe care o admiră așteptînd culoarea verde a semaforului. Primul gînd, într-o asemenea situație, este acela că nu mai este sacră și că, iată, am mai pierdut un simbol drag, un reper religios în bătălia pe care credem că o ducem cu derizoriul. Este vorba aici despre o pierdere de sacralitate și o demonetizare ca simbol creștin. Biserica Ortodoxă Română, dar și autoritățile locale ar trebui să realizeze comedia tragică a plantării peste tot a crucilor și ar trebui să se oprească din acest obicei. Sinistrul este amplificat de locurile în care acolo a murit, să zicem, un tînăr într-un accident de circulație, iar părinții, deși l au înmormîntat în cimitir, i-au construit acolo un veritabil locaș de cult și închinăciune. Locul este împînzit cu fotografii ale celui care nu mai este, ca și cum urmașii săi ar dori să ne impresioneze. Uneori chiar reușesc asta și nu este bine pentru noi, pentru că nu putem imagina o lume în care cu toții să plîngem trecerea unui om pe care nu-l cunoaștem. Sigur, asta ne poate trezi compasiunea și chiar părerea de rău față de cel trecut în neființă și față de apropiații săi, numai că această compasiune, prin vederea permanentă a cîte unei cruci, poate deveni un sentiment permanent și dominant, ceea ce nu este normal și corect pentru un om plecat la drum, preocupat deja de propriile sale probleme. Nu ar fi bine pentru sănătatea noastră publică dacă s-ar în­tîmpla așa. Efectul este unul contrar celui scontat de către constructorii lor.

Dacă permite așa ceva, atunci creș­ti­nismul ortodox de la noi se află într-o criză. Poate că ar trebui să fim mai atenți, pentru că azi compromitem simbolul crucii, iar mîine putem compromite alte valori și daruri divine. Faptul că ne transformă țara într-un imens cimitir spune multe despre ce au în cap acești oameni. Pentru mulți specialiști în istoria civilizației, rămînerea în urmă a spațiului său geografic i se datorează în bună măsură religiei. Timpurile sînt altele, iar obscurantismul și obiceiurile aberante cu iz precreștin sînt greu de acceptat, mai ales cînd afectează viața tuturor. Ortodoxismul a cultivat tot timpul un fel de blazare, de îndepărtare de civilizație. Există o întreagă dezbatere despre cît de mult a contribuit creștinismul ortodox la păstrarea și conservarea identității naționale și culturale. Între autorii români cu păreri se află și Eugen Lovinescu. Îi amintim cuvintele nu pentru că nu ar fi criticabile, ci pentru că dorim ca ele să fie atent citite de oamenii Bisericii de la noi. Şi de către cei care merg în mașini scumpe, dar şi de către cei care sfințesc cruci pe marginea drumurilor. Altfel, vremurile oricum vor forța schimbarea și ea oricum se va produce. Bătălia cu obscurantismul şi cu asemenea obiceiuri aberante ar fi un bun punct de plecare. Eugen Lovinescu vorbește despre ortodoxism ca despre „cel mai activ ferment al orientalizării. Într-o vreme în care deosebirile dintre popoare se făceau mai mult prin religie decît prin rasă, el ne-a aruncat în primejdia contopirii în marea masă a slavilor de sud și apoi din est (…). Legîndu ne sufletește de o religie obscurantistă, înțepenită în tipicuri și în formalism, ortodoxismul ne-a impus o limbă liturgică și un alfabet străin, fără a ne ajuta la crearea unui culturi și arte naționale“ (Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, Editura Minerva, București, 1997, p. 6). 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.

Foto: V. Dorolţi

Mai multe