Tango, zoo şi un mall imens

În Argentina era musai să vedem un spectacol de tango. Dacă nu am ajuns la o Milonga, măcar am stat cuminți în public, privind cum dansatorii execută mișcări previzibile pe scenă. În­tîi am ajuns la Teatro Porteno, pe aceeași fabuloasă Avenida Corrientes, unde era hotelul. Acolo, spectacolul a fost ca la un Teatru „Tănase“ mai spălat, îngrijit și corect. Fără însă să fi simțit în el „spiritul“ așteptat. Spirit pe care l-am găsit, două seri mai tîrziu, la Cafe Tortoni, unul dintre locurile tradiționale ale tangoului. Am fost plasați la mese, aproape de scenă. La masa noastră a mai venit un tînăr din Italia care făcea turul lumii cu rucsacul și ajunsese, desigur, și în Argentina. Diminețile și le petrecea exersînd tango, iar serile privindu-l. Cînd Andreea și Adrian, protagoniștii dansului, au venit pe scenă, am simțit că am ajuns unde trebuia: apropierea lor, intimă fără a fi deloc supărătoare, mișcările, aș zice, perfecte, sincronizarea și pasiunea impecabil orchestrată se suprapuneau pe ceea ce-mi reprezentam eu drept tango. Andreea, dansatoarea, un pic mai mare, ca vîrstă, decît partenerul ei, avea un chip frumos pe linia așteptată: brunetă, cu trăsături clasice, ușor trasă la față. Și un trup senzual, dovedind curbe rubensiene fără a fi exagerat de rotund. Partenerul, Adrian, părea absorbit cu totul de ce i se întîmpla, transpus complet în ceea ce făcea. Și figura lui era adecvată evenimentului, de june prim, cu mustăcioară, fără a fi caraghios. Dansau strîns, piciorul ei plin insinuîndu-se printre ale lui, intim și deloc vulgar. Dansul mi s-a părut reprezentarea ideală a unei povești de iubire pasională între două persoane, iubire în care contactul fizic înseamnă mai mult.

Am plecat din Buenos Aires în Santiago de Chile. Dintr-un oraș furnicar, eclectic și uimitor, am ajuns într-unul mai așezat, mai riguros, în care străzile erau drepte și duceau unde te-ai fi așteptat, nu erau tarabe și exchanger-i pe stradă, și locul arăta ca unul al anului 2016. Cu mici excepții: clădirea guvernului și a președinției, La Moneda, e izolată de piața alăturată printr-un cordon și e păzită de un mare număr de militari, dîndu-ți o senzație de nesiguranță. Iar poluarea orașului, mai ales în lunile lor de iarnă și ale noastre de vară, favorizată fiind și de așezarea între munți, e supărătoare. Cînd te uiți în zare, la munți, totul poate fi zărit printr-o perdea cenușie și-ți dă, uneori, o impresie (desigur, exagerez) de sfîrșit de lume.  O excursie pe Cerro San Cristobal, cu funicularul, îți poate schimba însă perspectiva. Nu neapărat pentru că de acolo, de sus, orașul s‑ar vedea mai clar. Ci pentru că drumul cu funicularul e simpatic. Iar cînd ajungi acolo, la 860 de metri, dai de o impresionantă statuie a Fecioarei Maria, albă și uriașă, și de un sanctuar dedicat Imaculatei Concepțiuni. Acolo, pe înălțimi, ambele te fac să te simți chiar aproape de divinitate. Cînd mai cobori un pic, ajungi la grădina zoologică. Da, știu, e o întreagă discuție cu animalele în captivitate. Și eu cred că ideea de grădină zoologică, în care fiecare animal stă închis în cușca lui și e un exponat într-un muzeu viu, nu e o soluție. P.L. Travers, în Mary Poppins, are un capitol despre inversarea rolurilor: într-o noapte, oamenii stau în cuști și animalele îi vizitează…

Și totuși, grădina zoologică din Santiago e fermecătoare, pentru că animalele, în mai orice context, nu te pot lăsa rece. Preferatele mele au fost suricatele, cele precum Timon din Lion King, care stăteau grămadă într-o cușcă relativ mică și săpau încontinuu. Uneori se mai jucau cu o mare minge galbenă. Iar alteori stăteau pe cîte un zid, într-o postură meditativă, regală chiar, scrutînd înălțimile și adulmecîndu-le.

O altă experiență, să-i spunem formidabilă, a fost să mergem la mall, în Santiago. Nu departe de hotel se află un mall imens, Sky Costanera, unde, la etajele 61 și 62, poți avea o panoramă chiar impresionantă asupra orașului. Dar, pe lîngă asta, mall-ul, mult mai mare decît cele de la noi (cel din Vitan ar încăpea pe un etaj), poate fi numit chiar „templu al consumului“. Iar dacă nimerești acolo vineri pe la prînz, e o experiență extremă. N-am mai văzut, de la Disneyland încoace, o așa desfășurare de omenire consumistă. La hot dog-ii cu orice care se puteau mînca acolo, la empanadas devenite meniu în diverse promoții, la înghețatele cu covrigei, omenetul se îmbulzea fără să se teamă de cozile cu orele. La filmul de groază pe care ne-am trezit să-l vedem tocmai în Santiago, coada a fost de o oră și jumătate. Iar porțiile de floricele pe care le puteai lua de la același ghișeu puteau fi cărate doar cu tava.

Una peste alta, a fost o experiență. Nu voi uita, pentru mult timp, oamenii ca­re‑ți întorceau privirea firesc, în metrou sau pe stradă, în Santiago. Și-ți zîmbeau neprefăcut.

Foto: I. Popovici