Tache și cenușiul

Am trăit într-un oraș cenușiu și-ntr-o lume cam tot așa. Bucureștiul anilor ’80 chiar era cenușiu, te bălăceai în cenușiu la tot pasul. Străzile erau cenușii, blocurile erau cenușii, chiar și cerul căpătase o nuanță cenușie.

Și oamenii păreau cenușii. Și pe dinăuntru, și pe dinafară. Îmbrăcămintea lor din iernile epocii îmi părea, și chiar cred că era, tot mai cenușie. 

De pildă, bunicul meu avea un palton gri, de stofă. Era simplu, drept, fără talie ori vreun cordon. Se închidea cu niște nasturi la fel de simpli. Ajunsese aproape ca un halat: îl purta și prin curte, și cînd ieșea la cumpărături ori să mă repeadă pe mine în diverse locuri. Același palton era și un fel de suport pentru servieta lui uriașă și atotcuprinzătoare pe care o purta pe umăr, în diagonală. 

Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru. Uneori mă gîndesc că negrul se uzase și se transformase, în timp, în griul cotidian. Se integrase în peisaj. De fapt, cred că bunicul meeu avea pur și simplu două paltoane: unul gri și unul negru. Cel gri mai de tăvăleală, cel negru mai de ocazii.

Cu cel gri se integra mai direct în peisajul din jur. Cînd mă aștepta de la școală la Șincai, în fața Parcului Tineretului, ca să mă ducă pînă în zona Adesgo, unde locuiau bunicii mei atunci, îl zăream din depărtare, uriaș (așa mi se părea pe atunci) și gri, cu servieta de supraviețuire (aveam senzația că în ea era totul, ca în valiza lui Mary Poppins, și că ne va ajuta să scăpăm cu viață din orice situație). Mi se părea că, dacă îl am pe el lîngă mine, nimic rău nu mă mai poate atinge. 

Mergea foarte repede, încît abia te puteai ține după el, în ținuta mai sus amintită, la care se adăuga și o bască, neagră. Așa cum, uneori, cînd mai ieșeam cu tatăl meu, îi simțeam și fragilitatea, cu bunicul meu, pînă în anii lui din urmă (care au fost 90 și ceva), aveam senzația puterii lui. Ba chiar a invincibilității lui. În lumea cenușie de atunci, mi se părea că deținea pîrghiile unei supraviețuiri decente. Care mă putea cuprinde și pe mine. 

Uneori, de cele mai multe ori, urcam dealul spre Adesgo în afara parcului, pe aleea cenușie și ea, de acolo. Cenușie-n toate sensurile posibile: în stînga era Crematoriul vechi, iar în dreapta Spitalul de boli dermato-venerice. Chiar în locul Parcului Tineretului fusese o groapă de gunoi. Drumul de pe lîngă parc avea în el ceva dacă nu din tristețea acestor vecinătăți, măcar o monotonie. 

Singurul lucru care-l mai înviora era ritmul bunicului meu, care părea inepuizabil. Mergea la vreo doi pași în fața mea mereu, fără să se uite în spate. Probabil că nici prin minte nu-i trecea că nu l-aș putea urma. De altfel, nici mie nu mi-ar fi trecut așa ceva prin cap. Eram singura oaie din turmă care-și urma dulăul atotștiutor, în care avea o încredere absolută. Știa că n-ar fi condus niciodată turma nici în rîpă, nici în gura lupului. 

Chiar dacă, uneori, dulăul în cauză își asuma niște riscuri dincolo de regulile turmei. Atunci devenea, din ciobănescul ascultător de la gura sobei, colțatul gata să mîne turma peste munți. Bunicul meu era altul la traversări. Mai ales la traversarea nereglementară de la Adesgo. Uneori, o luam pe partea dreaptă a dealului, cea cu Spitalul de dermato-venerice (în locul căruia s-a ridicat, acum, un falnic complex de locuințe). Cînd ne apropiam de destinație, trebuia să traversăm. Ar fi trebuit să fie o trecere de pietoni acolo, dar nu exista. Mașinile veneau ca nebunele non-stop, cînd din stînga, cînd din dreapta. Bunicul meu se aventura ca uliul printre ele, cu o viteză și cu o hotărîre demne de invidiat. Cu mine ca un porumbel speriat pe urmele lui. 

Speriat, dar fără să-mi fi pierdut vreo clipă încrederea. Deși atunci cam erau încălcate toate regulile cu care mă instruise atît de fără pată mama. Însă, tot atunci, se producea, timp de o clipă, o ieșire din cenușiu. Simțeam cum scînteia lui Tache (căci așa-l chema pe bunicul meu) cel de altădată scăpăra grăbit, dar semnificativ.