Sus, în aer – şi în panică
Pentru prima dată am zburat cu avionul prin 1993, spre Paris. Era o zi însorită de vară (după cum ne-au învăţat compunerile şcolare să începem), cu un cer iremediabil de senin. Eram îndrăgostită, şi zborul a fost precum cel din filmele siropoase cu pretenţii, în care sînt scene cu visele protagoniştilor: lin şi idilic.
Aşa am crezut că sînt toate zborurile. Devenisem o fană a călătoriilor cu avionul (deşi, desigur, nu avusesem decît una) şi povesteam tuturor despre senzaţiile minunate pe care le trăisem. Pînă într-o zi cînd ne-am hotărît să facem o călătorie mai lungă, în SUA, şi prin SUA, tot cu avionul. Una dintre călătorii, cea pînă la Miami, în care pilotul tot spunea că ocoleşte ariile de furtună, în timp ce avionul se zgîlţîia îngrozitor, într-atît de tare încît ceaiul servit de stewardesele precipitate se tot vărsa pe tine, opărindu-te, mi-a schimbat, însă, perspectiva: de atunci încolo, nu am mai privit zborurile ca pe ceva idilic, ci dimpotrivă, ca pe o teroare.
Ştiu, nici una, nici cealaltă dintre percepţii nu e sănătoasă: ambele sînt exagerări. Şi cum cele negative, cel puţin în ce mă priveşte, sînt mai puternice decît cele pozitive, am rămas mult timp cu ideea că zborurile sînt o teroare. Ce-i drept, diverse incidente aleatorii m-au ajutat să-mi reconfirm percepţia: un zbor spre Paris pe furtună, în special la aterizare, în care o doamnă drăguţă şi în vîrstă de lîngă mine, franţuzoaică, încerca să mă liniştească spunîndu-mi că totul va fi bine, în timp ce eu îi răspundeam, sistematic: „O să vedem!“
Multele zboruri spre Viena, cu Austrian Airlines, m-au adus pe mult visata linie mediană. Mai erau turbulenţe, dar minore, şi avioanele ajungeau, de multe ori, la destinaţie înainte de ora anunţată. Pentru turbulenţe am găsit soluţii: cîteva rugăciuni şi un pahar de vin roşu. Toate, însă, calculate pentru zboruri europene de două-trei ore.
Pentru încă un zbor peste Ocean nu eram pregătită. Nu aveam un sistem de apărare gata pus la punct. Da, ştiu, sînt oameni care fac asta săptămînal, şi puţin le pasă. Dar e o altă situaţie… Urcîndu-mă în avionul spre Statele Unite, în partea de la etaj (căci şi avioanele sînt acum – precum personalele de altădată, pe care le luam între Braşov şi Zărneşti, fără bilet, cu „naşul“ – suprapuse), toate s-au legat, parcă, din prima. Erau puţini oameni sus (pentru că trebuia să plăteşti ceva în plus ca să ai mai mult loc pentru picioare) şi păreau foarte degajaţi. Ecranul din faţă era doldora de filme, dintre care unele chiar bune, iar stewardesa nu îţi plasa de-a dreptul tava pe măsuţă, ci-ţi înmîna, mai întîi, meniul. Mici amănunte, dar care uşurează „chinul“ chiar unui fricos patentat.
Recunosc că la liniştea zborului a contribuit şi doamna de vîrsta a doua spre a treia, din stînga mea. Singură pe trei scaune, nu părea deloc îngrijorată, ci, dimpotrivă, avea non-stop întipărită pe faţă o mulţumire care putea fi transmisă şi celorlalţi. După ea m-am luat comandîndu-mi şampanie, căci se putea şi asta. Şi aşa, cu filme şi şampanie, precum şi cu o faţă radioasă alături, am trecut, cît se poate de lin, Atlanticul.
La întoarcere, în noapte (mai palpitant), situaţia nu a mai fost aceeaşi. Etajul avionului respectiv devenise chiar ca acela al personalului Braşov-Zărneşti, în sensul că era foarte aglomerat. Ceea ce, într-alt fel, era liniştitor (deşi, desigur, am văzut destule filme cu dezastre aviatice şi mulţi pasageri în avion). Puteai auzi tot ce vorbeau vecinii, unde lucrează, de cine sînt îndrăgostiţi, puteai să-i vezi cum îşi leapădă pantofii şi se încalţă în ciorapi dungaţi, cu care merg tiptil pînă la toaletă…
Era o senzaţie confortabilă de umanitate plăcut sufocantă în preaplinul şi în zvîcnetul ei. Am adormit pe fondul acestei forfote şi m-am trezit peste cîteva ore, cînd toţi ceilalţi dormeau, iar avionul era învăluit în beznă şi tăcere. Şi deodată, aproape doar pentru mine (ori aşa am simţit eu atunci, în orgoliul meu nemăsurat), soarele a răsărit peste Ocean, umplînd cu o perfectă lumină roz-bleu-aurie geamlîcul de lîngă noi şi întregul avion.