Surpriza din buncăr
Dealul Strîmba din județul Bistrița-Năsăud pare la prima vedere o joacă de copil, colină din cele blagiene care se îmbină cu valea, loc verde în care Julie Christie alergă pe pajiști cu o mînă de copii și cîntă. Așa și începe. Drum lin, pe sub o bolta de copaci tineri, o cărăruie prin iarba prietenoasă sub tenișii noștri de oraș. Mai încolo, Strîmba se sucește într-un soi de munțișor, iar locurile umbrite rămase umede după ploaia de acum cîteva zile devin o covată cu noroi. Cleaf-cleaf, cu încălțările mele, noroc că am o talpă solidă și stabilă, nenoroc că n-am avut niciodată bocanci adevărați de munte, impermeabili. Ne facem toiege (bote) din crengi căzute pe drum și-i dăm înainte. Pe drum, o bătrînă cu pălărie de pai peste basma urcă încet și sigur cu doi desagi care par grei. Ne oferim s-o ajutăm, dar ea rîde, refuză și mulțumește pentru că știe ce știe. Porțiunea de urcuș scurt, dar pieptiș e pe cale să-mi dovedească plămînii de fumător și cîrtița interioară total sedentară timp de un an pandemic. Dar merită. Sus, pe coama dealului, ierburi felurite și milioane de flori. Recunosc albăstrele, nu-mă-uita (plus o variantă roșie a ei), flori de ceară, mi se arată și miros sînziene, clopoței violet, un soi de mini-orhidee galbene, cimbrișor, măcriș sălbatic, alte cîteve plante cu flori bizare, lunguiețe și păroase – raiul meu de grădinăreasă agresivă de balcon și exploratoare wannabe.
În minunăția de flori și ierburi, o armată de gîze pare teribil de ocupată. O zumzăială permanentă, o foșgăială necontenită și o sursă de îngrijorare pentru cineva care se simte mai comod pe asfalt, dar nu vrea să recunoască. Viespi, albine, fluturi, gîndăcei cu platoșă metalică albastru-verzuie, plus alte lighioane înciudate care mușcă al naibii: tăuni. Aflu că localnicii le zic sclepți (cu singularul sclepț) și rîd ca omul prost. E unul dintre cele mai haioase cuvinte învățate în ultima vreme pînă cînd mă pișcă unul. E totuși raiul pe pămînt și simt o fericire violentă, un puseu puternic de stare de bine, sînt un personaj într-o vedere care arată prea bine ca să fie adevărată. Cineva m-a luat din stock images și m-a colat într-o natură artificială.
Sînt cu prietenii mei și mergem să vedem buncărele horthyste construite în al Doilea Război Mondial, parte din așa numita linie de apărare Arpad. Subteranele au fost săpate în creierul dealului. Primim asigurări că poți umbla prin ele cu spinarea dreaptă și că-s destul de late cît să nu te înghesuie pereții. Cazemata săpată în deal are mai multe intrări; ajungem la una dintre ele, parțial acoperită de plante. Intrăm în burta dealului ca printr-un vagin imens, ca într-o naștere inversă. Tricoul meu e fleașcă de la urcușul în soare și îngheț instantaneu. Pe pereții din stîncă gălbuie se prelinge apă. Tavanele boltite sînt ranforsate cu beton armat, drugi contorsionați de fier ies din loc în loc. A fost o muncă absolut colosală făcută forțat de oamenii din satele din jur. Avem lanterne și torch în telefoane, altminteri e întuneric ca în iad. Pare începutul unui horror de mîna a doua. Facem deja cîteva scenarii: ori ne întoarcem cu sufletul unui soldat nemort agățat de destinele noastre, ori ne infectăm cu un fungus crescut acolo, local, și împrăștiem încă o pandemie în lume, ori ne rătăcim fără ieșire în subteran, nu avem semnale la telefon și sfîrșim mîncîndu-ne unii pe alții.
Bineînțeles că rîd și particip la făcutul de povești, dar parcă nu mai înaintez atît de vesel. Unul dintre noi cedează după ce simte un liliac trecînd razant pe lîngă urechile lui și se întoarce afară, în soare. Îmi imaginez tot soiul de mutanți ieșind din hăul negru care se cască dincolo de lumina lanternelor. Mîini descărnate, desprinse de corp, care mi se agață de mîneca tricoului. Pe o ieșire laterală din coridorul principal al buncărului vedem cîteva mogîldețe. Asta a fost, îmi zic. La revedere, lume, fir-ai să fii, Selmo, cu horror-urile tale cu tot!
Mogîldețele s-au dovedit a fi saci cu gunoaie. Nu pet-uri, nu cutii de bere, ci saci cu gunoi menajer. Într-un loc pustiu lîngă care nu există nici o casă. Am încercat să găsesc rațiunea pentru care cineva s-ar căra pe jos cu un sac de gunoi ca să-l arunce în buncăr. N-am găsit-o. În orice caz, în România, poveștile cu monștri sau orice fel de povești se vor împiedica întotdeauna într-un sac de gunoi.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.