Supraviețuire
Pentru că am aflat de pe Facebook că o pisică îngheață și moare de frig la -15 de grade, ne gîndim cum să încropim niște adăposturi pentru cele două pisici care s-au aciuiat la noi în curte încă din vară. De cînd a venit frigul, una dintre ele doarme într-o cușcă de transport învelită într-o pătură, cealaltă se refugiază sub scară, dimineața ies amîndouă zgribulite și cu ochii lipiți, e clar că nu le e bine, dar nici nu au unde să se ducă în altă parte. După ce au dispărut cîinii vagabonzi, Bucureștiul a devenit orașul pisicilor fără stăpîn, sînt mii și mii de pisici pe străzi, cele mai multe nu trec iarna, căci Bucureștiul nu e Istanbul, unde pisicile sînt rezidente ale orașului cu acte în regulă, îngrijite de oameni, de comunitate. Aici, pisicile de pe stradă sînt în general ignorate și de cele mai multe ori invizibile, se descurcă cum pot într-un oraș care în primul rînd e dușmănos cu oamenii, darămite cu niște animale ale nimănui.
Lola e cea mai proastă pisică pe care am cunoscut-o vreodată – dacă se spune despre creierul unei pisici că e la fel de dezvoltat ca acela al unui copil de trei ani, Lola nu cred că are mai mult de un an. Deși o hrănim constant de șase luni, îi e frică de noi din principiu, n-am reușit să ne apropiem de ea, îi lăsăm deseori ușa deschisă dinadins, dar nu îndrăznește să intre în casă. În mintea ei, om fi niște animale mari, greoaie și periculoase sau mai degrabă sîntem doar o sursă de hrană și atît, nici un pic de empatie, deși uneori se uită la noi ca la televizor de pe pervazul ferestrei de la bucătărie cu o privire tîmpă, dar nespus de drăgăstoasă.
Marele moment al ei de glorie sau mai degrabă de instinct matern pisicesc a fost cînd a reușit să-și care cei doi amărîți de pui la noi în curte din cotlonul unde i-a născut. Am urmărit-o o zi întreagă cum a făcut du-te-vino, a mieunat, i-a chemat și pînă la urmă a sărit cu puii în gură, două mogîldețe gri de nici două luni, peste gard, i-a abandonat pe dalele de piatră din curtea noastră și i-a privit gîfîind – era iulie, erau 40 de grade atunci –, mîndră și fericită. Lola mi-a dat, în mijlocul Bucureștiului plin de betoane și de asfalt încins, o lecție de supraviețuire a speciei, exact ca-n junglă – ce safari?, imaginați-vă că pisicile citadine sînt de zece ori mai mari și n-o să mai vreți să vedeți lei și pantere, e exact același lucru, dar la o scală mai mică. Unul dintre pui a murit de un virus pisicesc, celălalt a trăit, a avut gene mai bune, că așa e în viață! Apoi, Lola s-a obișnuit cu ideea și atît l-a lins și l-a alintat pe mocofanul ăsta de motan pe care l-a crescut după chipul și asemănarea ei încît nici acum, cînd e deja mare, nu-i iese din cuvînt. Alfi are exact aceleași gesturi ca Lola, același mod de a-și înclina capul și de a se arcui după ce mănîncă și, în plus, mă-sa l-a învățat că oamenii ăștia care zilnic îl îmbuibă cu mîncare sînt niște animale îngrozitoare de care e bine să se ferească – așa că nici o șansă să-i găsim mocofanului vreun om care să-l adopte, nu-i putem atinge nici măcar coada, iar oamenii vor motani care să li se frece de picioare, să li se urce în brațe și să toarcă la gura sobei, îi înțeleg, cine și-ar dori ca pisica lor să-i ignore și să fugă de ei?
Așa că mocofanul se îngrașă la noi în curte, e rotund ca o bilă, nici nu mai are de ce să iasă, de ce ar merge pe stradă dacă are aici tot ce-i trebuie? Uneori vînează muște, alteori se uită după păsări, dar eu, una, cred că se plictisește grozav. Vreo săptămînă s-a jucat cu o minge mică rămasă de la Sushi, dar apoi a pierdut-o. Între timp, dragostea maternă a Lolei a dispărut, nu-l mai cheamă, nu-l mai alintă, ba dimpotrivă, îl ușuiește de la mîncare și din cușca de transport unde e mai cald decît sub scară, dar nu mai încap amîndoi ca în vremurile bune. Pe Lola nu vom reuși în veci să o prindem ca să o sterilizăm, așa că șansa de a avea o pisicărie în curte, un soi de „felisă” de vagaboande, e mare. Pentru că nu sînt doar ele. E suficient să hrănești o pisică pentru ca ea să anunțe toată gașca de pe stradă că ai deschis cantină în curte și, la ceas de seară, vin pe rînd, una cîte una.
De altfel, Lola, proasta, n-a venit de una singură, a adus-o Șefu’. Șefu’ e un motan imens, cred că acum are peste opt kilograme, cu niște testicule pe măsură, cînd sare gardul ca să vină la mîncare se cutremură casa. Iar dacă o pisică are creierul unui copil de trei ani, ăsta are vreo cinci, el a adus toate domnișoarele în suferință, recent a adus-o pe Pufișor, o minunăție de pisică cu ochi verzi, timidă la început, dar afurisită, îi scuipă pe amărîții ăștia doi care nu înțeleg că împrietenirea cu oamenii poate să aducă diferite avantaje. Pufișor se lasă mîngîiată, știe că e în avantajul ei și le mănîncă mîncarea la mocofani, în timp de Șefu’ supraveghează toată această pisicărie de la distanță, știe că e opera lui. Pe Șefu’ – zice o vecină –, noi l-am salvat, hrănindu-l constant. La început era bolnav, slab, cu ochi puchinoși, nici nu putea să sară gardul, după care i-am tot pus niște antibiotic în mîncare și s-a făcut o splendoare de motan.
Ar mai fi și Gigel – motanul cuiva, bătrînel, castrat. Atît de al cuiva încît vine mereu mort de foame, eu nu înțeleg treaba asta – dacă vă luați pisici, de ce nu vi le asumați și le lăsați să umble brambura pe la alții? Gigel vine seara, mănîncă tot, fără mofturi, iar mai nou, de cînd e frig, dacă prinde ușa deschisă, țîșnește pur și simplu în casă și nu se mai oprește decît pe canapeaua din a doua cameră, unde stă covrig cu orele și se preface că doarme. Nu vrea absolut nimic – decît să stea la căldură și să fie lăsat în pace. Cîteodată chiar uităm că-l avem pe Gigel în casă, iar cînd mergem să ne culcăm, ne amintim să-l dăm afară. Trebuie să-l luăm în brațe ca să-l scoatem pe ușă, nu vrea și pace. Plînge în stilul lui de Gigel – chir-chir-chir.
Dintre toate, ne simțim cumva responsabili pentru Lola și puiul ei mocofan, așa că trebuie să le facem adăposturi de iarnă, ca să nu moară înghețate la -15 grade, așa că mergem la Dedeman, într-o zi cu ploaie măruntă și o vreme cîinoasă, cumpărăm plăci de polistiren, adeziv, cutter, preșuri, I. muncește o zi întreagă ca să le amenajeze sub scară două „garsoniere”. Doar că proastele nu mai vor să intre – li se pare ceva suspect acolo, e o capcană întinsă de ființele astea îngrozitoare care le hrănesc și se numesc oameni. Se înghesuie amîndouă în cușca de transport și se uită la noi cu reproș, le-am „stricat” cotlonul. Între timp, Gigel prinde ușa deschisă și țîșnește în casă direct pe canapea, unde oftează mulțumit.
Cîteodată mă întreb cum am nimerit eu în acest trip cu pisici. Îmi plac, dar nu sînt chiar înnebunită după ele, iar după moartea pisicii noastre, nu mi-am mai dorit un alt animal, e dificil, îți limitează gradele de libertate, e o responsabilitate în plus. Totuși, chiar sub ochii noștri există o lume paralelă și nu pot rămîne indiferentă, o altă formă de viață, cu dramele, suferințele și ierarhiile ei, se naște, se moare, se fac eforturi de supraviețuire, totul din instinct, așa cum făceam și noi, ca specie, în urmă cu zeci de mii de ani.
În tot acest timp, orașul și civilizația dezumanizează, singurul contact al oamenilor cu animalele devine, din păcate, cel cu carnea procesată din supermarket-uri, copiii cred că vacile sînt mov, ca într-o reclamă, și habar n-au că roșia crește pe un vrej, trebuie să meargă în excursii tematice cu școala la fermă ca să vadă cum arată legumele acolo unde cresc ele și că se pot culege cu mîna. Treptat ajungem să credem, cu trufie, că sîntem singurele ființe vii de pe această planetă. Ei bine, nu sîntem. Și adevărul este că pisicile mă amuză.