Supernanny necalificată
Am stat de vorbă recent cu directoarea unei firme de recrutare în babysitting. S-ar putea crede că în vremuri de criză, cu puţine oferte pe piaţa muncii, ispita unei profesii pentru care, deocamdată, nu se cer diplome sofisticate şi a unui angajament pe termen lung – cel care îşi doreşte o bonă pentru copilul său, o vrea pentru cel puţin un an – ar trebui să aducă lungi şiruri de candidate la uşa firmei.
Lucrurile stau, din păcate, altfel. Majoritatea celor care-şi doresc un post de babysitter vin la interviul de recrutare în disperare de cauză: caută de lucru în toate domeniile disponibile pe piaţă, de la vînzător, la muncitor pe şantiere sau în fabricile de confecţii, de la menajeră în hoteluri, la barmaniţă în restaurante şi, după multiple respingeri sau ore de muncă neplătite, se hotărăsc să încerce meseria de dădacă. De ce? Cele mai multe răspunsuri se învîrt în jurul aceloraşi argumente: „Dacă n-am găsit altceva…“, „La vîrsta mea nu mă mai angajează nimeni!“, „Am experienţă, am trei copii mari…“. Jobul de bonă pare unul la îndemîna oricui şi puţine candidate par a înţelege că există diferenţe majore între a creşte un copil din postura de mamă şi a avea în grijă copilul altuia.
La interviul de recrutare, faţă în faţă doar cu cel de la resurse umane, toate candidatele îşi declară disponibilitatea totală, pe bani puţini: fac ore suplimentare, fac şi un pic de menaj pentru copil, se duc oriunde. Doar să fie clienţii oameni serioşi, copiii să nu fie prea răzgîiaţi, să nu fie jignite şi să li se dea banii la timp. În momentul în care li se prezintă oferta, lucrurile se schimbă: încep cîrcotelile, familia stă prea departe, copilul e prea mic, nu ştiu să gătească aşa sofisticat, iar salariul e prea mic pentru cîte au de făcut. Li se aduce aminte că oferta salarială este cu vreo două milioane mai mare decît cea pe care o primeşte un educator sau un medic începător. Răspunsul vine prompt, cu ţîfna celui care a trecut prin şcoala vieţii şi nu poate fi păcălit cu una, cu două: „Doamnă, eu ştiu ce greu e să creşti un copil. Ştiţi cîte sînt de făcut pe lîngă el? Dacă părinţii vor o bonă bună, să plătească“. Sînt întrebate ce pot oferi în schimbul salariului pe care îl cer: niscaiva cunoştinţe de educaţie, oareşce limbi străine, idei de jocuri sau cîntece pentru copii? Nici vorbă. Răspunsul înfloreşte rapid, fără reţineri, pe buzele candidatei: „Am crescut trei copii, ştiu cum se face. Ştiu să citesc poveşti, să-l învăţ poezii…“ Aşteptările clienţilor sînt reduse drastic de simţul realist al viitoarelor bone: „Dacă fac de mîncare copilului, nu mă pot ocupa şi de temele lui de la grădiniţă“, „ori ies cu el la plimbare, ori îi calc hăinuţele“, „dacă am de făcut piaţa, nu-l mai pot lua de la şcoală“ etc. Angajamentul pe termen lung, cerut de părinţi, este şi el pus sub semnul îndoielii: „Dacă îmi găsesc ceva mai bun, vă spun din timp…“
În faţa propunerilor venite din partea firmei de a urma cursuri de formare în meseria de babysitter, obiecţiile curg într-un ritm ameţitor: „n-am nevoie, ştiu“, „ mi-am crescut nepoţii, asta face cît zece cursuri de perfecţionare“, „am trecut prin viaţă, doamnă, ştiu bine cu ce se mănîncă meseria asta“. Firma de recrutare de care vorbesc face angajări şi pentru servicii de curăţenie la firme sau particulari. Nu de puţine ori li se propune candidatelor cu un profil psihologic şi profesional nepotrivit cu cel al unei bone să facă menaj. Răspunsul este unul greu de comentat: „Nu menaj, e foarte complicat şi cu multe responsabilităţi. Prefer babysitter.“
Maria Iordănescu este psiholog.