Sulina - aceeaşi mare, un loc diferit

25 iulie 2012   Societate

De multă vreme îmi doream să ajung la Sulina, însă am tot amînat această călătorie spre „capătul lumii“, de fapt, spre capătul cel mai estic al ţării şi, mai nou, al Uniunii Europene. La Sulina nu poţi să mergi pe fugă, doar două-trei zile, ca la Vama Veche, sau poţi, dar e păcat, căci ai nevoie de ceva timp ca să intri în ritmul locului şi să simţi cu adevărat că eşti de acolo, să-ţi descoperi nişte repere de care îţi va fi greu să te rupi, atunci cînd vei pleca. Citisem Europolis în adolescenţă (aşa că nu m-am mirat cînd am aflat că există o pensiune care se numeşte „Jean Bart“), ştiam destule poveşti despre înflorirea şi decăderea micului oraş-port, văzusem mai multe documentare recente (e tentant, desigur, să filmezi aici) ce decupează fragmente dintr-un spaţiu aparte, ofertant pentru turistul plictisit de aceeaşi mare, de acelaşi 2 Mai, să zicem, şi care e în căutare de altceva.

Aşa că, dincolo de o istorie oarecum romanţată şi de o etichetă de „loc pitoresc“, şi după o dublă experienţă legată de Sfîntu Gheorghe, care nu mi-a spus mare lucru – un sat prăfos care se termină cu o mare dulceagă –, aşteptările mele legate de Sulina erau destul de mari. Şi pentru că habar n-aveam ce voi găsi aici, am încercat să mă documentez pe Internet, înainte de a pleca. Categoric, Sulina nu este un loc căruia să i se facă reclamă, şi poate că e mai bine aşa: cîteva site-uri ale unor pensiuni (cu preţuri şi poze), cîteva texte lirice despre cum „apele Dunării sărută apele mării“, în rest, informaţii puţine şi trunchiate, pe blogurile „cunoscătorilor“, dintre care doar o mică parte corespund realităţii. Orarul vapoarelor apare în mai multe variante şi e destul de bramburit (de exemplu, n-am aflat de nicăieri că la nava rapidă e bine să faci rezervare, altfel rişti să-ţi petreci o noapte la Tulcea, în port), vei avea emoţii în legătură cu posibile locuri unde poţi să-ţi laşi maşina în siguranţă, la Tulcea (în cazul în care nu vrei să plăteşti tariful „oficial“ de 25 de lei pe zi), drumul din Sulina la plajă, pe jos, nu durează un sfert de oră, ci vreo 40 de minute (noroc că există microbuze), nu vei şti care sînt cele mai bune preţuri la excursiile cu barca prin Deltă (asta vei afla abia la faţa locului, întrebînd şi negociind din barcă-n barcă) sau dacă există vreun bancomat (există două), nu vei afla cum e cu farmaciile (tot vreo două, cu program de voie) şi dacă trebuie să-ţi aduci Autan de acasă (nu mi-am dat seama dacă „problema cu ţînţarii“ e reală sau e doar un mit; poate doar am prins o perioadă în care ţînţarii au fost cam leneşi). Însă odată ajuns la Sulina, vei trece repede peste micile neajunsuri care apar inevitabil atunci cînd eşti for the first time într-un loc necunoscut (şi izolat pe deasupra) şi îţi vei întocmi propriul tău ghid de „supravieţuire“, în care singurele dileme, pe care le vei avea, vor fi unele de vacanţă.

Autostrada sau drumuri lăturalnice

Pe hartă, drumul pare cît se poate de simplu: fix 100 de kilometru pe autostradă, pînă la Slobozia, apoi o iei spre nord, spre Ţăndărei, Hîrşova şi, în sfîrşit, Tulcea. E bine să pleci devreme din Bucureşti, ca să prinzi vaporul de la 13,30. Pe primii săi 30 de kilometri peticiţi, autostrada are aerul unui neamţ care a sărăcit. Se numeşte a Soarelui pe bună dreptate: pe măsură ce se ridică deasupra orizontului, soarele pare să te absoarbă, ai senzaţia că mergi direct spre el. Indicatoare cu Constanţa (şi cu Tulcea). La fix 100 de kilometri, un indicator spre Slobozia. Îţi continui liniştit drumul spre soare, pînă cînd îţi dai seama că te îndrepţi, de fapt, doar spre Constanţa. Tulcea e în altă parte. „Mda, ar fi trebuit să fie un indicator pentru cei care nu ştiu...“, spune bodyguard-ul de la „spaţii servicii“, respectiv toalete, în mijlocul cîmpului. „Dar se poate merge şi pe variante, prin Feteşti sau Medgidia.“ Şi apoi începe să explice vreo jumătate de oră. Îmi dă ca repede două localităţi obscure (dar importante pentru cei de prin partea locului) pe care numai asocierea absurdă cu numele colegei mele de redacţie, Stela Giurgeanu, mă ajută să le reţin: Stelnica şi Giurgeni. „Nu uitaţi: mai întîi dreapta spre Stelnica, apoi stînga spre Giurgeni!“ Stelnica, Giurgeni... îmi tot repet în minte, în timp ce cotim pe drumul judeţean, ocolind gropi şi căruţe. Însă e acel Bărăgan pe care n-ai cum să-l vezi de pe autostradă. Crîşme de sat, oameni care dorm în miezul zilei, cu ziare în chip de coifuri ca să-i apere de soare, pe lîngă pepenii pe care şi i-au scos la stradă şi pe care nu-i cumpără nimeni, căci trece o maşină o dată la o oră. Miroase a toi de vară, a vegetaţie coaptă şi vag a baltă, căci apa nu e departe, îţi iese în cale pe neaşteptate la podul de la Giurgeni, unde trebuie să plăteşti 9 lei pentru un „drum în lucru“ la care nu lucrează nimeni. Dincolo de pod, vînzătorii de pepeni dispar. Sînt înlocuiţi de alţii, băietani cu un bronz aproape negru, care agită nişte peştoi ca să pară vii sau unii care doar îţi arată cu mîinile cît de mare e peştele, iar la început nu înţelegi acele semne ciudate de parcă ar juca mima pe marginea drumului, însă faci repede legătura cu braconajul şi alte treburi mai puţin legale. Deja ai intrat în Dobrogea, care e o altă ţară. Soarele e mai alb, cîmpul mai pîrjolit, caişii şi corcodoşii cresc alandala, doar să întinzi mîna şi să culegi fructele. Delta e o prezenţă discretă, însă din ce în ce mai pregnantă. Reţii Hîrşova datorită unicului său minaret, apoi străbaţi parcul eolian şi moriştile turbinelor eoline au ceva hipnotic, de pe o altă planetă. În sfîrşit, se vede Tulcea de pe muchia unui deal. Odată intrat în oraş, cobori direct spre port. Apoi, te învîrţi minute în şir pe străduţele în pantă, printre case şi blocuri, încercînd să identifici locuri de parcare fără plată, după numerele de Cluj, Iaşi sau Suceava ale altor maşini, abandonate aici pentru o săptămînă sau două, în vreme ce proprietarii îşi trăiesc, izolaţi pe vreun grind de la Crişan sau Mila 23, viaţa lor sezonieră de Deltă.

Pasagerul sau Rapida

De-a lungul timpului, am alergat după trenuri şi avioane, pe ultima sută de metri, însă nu mi-aş fi putut imagina că voi alerga şi după un vapor. Şi nici că acesta se va numi „Pasagerul“ şi va parcurge cei 71 de kilometeri de la Tulcea la Sulina în aproape cinci ore şi jumătate. Adevărul este că mă bazam pe navele rapide, însă nu ştiam că trebuie să faci rezervare cu cel puţin două-trei zile înainte. O coincidenţă amuzantă – capacitatea lor maximă pentru cei 71 de kilometri este de 71 de pasageri, nici mai mult, nici mai puţin. Dacă ai ghinion şi nimereşti într-o zi în care au rezervare grupuri, cum s-a întîmplat cu cel de la Kaufland („safari-ul“ în Deltă este ultima modă în materie de team-building-uri), nu merge cu „ia-mă, nene!“, nici dacă îţi plăteşti biletul (de altfel, destul de scump, 60 de lei, pentru că „rapidele“ sînt nave particulare, iar cel care le deţine deţine şi un monopol asupra preţurilor, un alt motiv de necaz pentru localnicii din Sulina, chiar dacă sînt „subvenţionaţi“: “A mai încercat cineva cu o barcă, dar nu ştiu ce i-au făcut că într-o lună i-au pus-o pe uscat!“). Şi nu, la Sulina nu se poate ajunge pe uscat, aşa cum ar putea crede acei novici într-ale Deltei printre care mă număr şi eu. Există nişte drumuri doar pînă la Sfîntu Gheorghe şi pînă la Periprava, pe braţul Chilia. Una peste alta, e foarte straniu să ajungi într-un loc în care să depinzi de o barcă, aşa cum individul urban depinde de tramvai, metrou sau de maşina sa personală. Viaţa de zi cu zi capătă cu totul alte perspective.

Aşadar, fostele nave „de stat“, astăzi ale Societăţii Navrom Delta, pleacă spre Sulina o singură dată pe zi, la ora 13,30. Într-o zi pleacă vaporul „Pasagerul“ care e un soi de tren personal (şi pentru că are mai multe halte pe drum), în ziua următoare pleacă nava Express, cataramanul care e un soi de accelerat şi face (doar) vreo trei ore şi ceva. Noi am prins ziua cu „Pasagerul“ care tocmai îşi ridica ancora şi l-am fi privit cum se îndepărtează de pe mal, fluturîndu-ne batistele dacă n-ar fi fost un angajat al Căpităniei care să le dea telefon că mai sînt doi pasageri întîrziaţi. Şi uite aşa am alergat după vapor, doi marinari (vînjoşi, ca să fie un clişeu pînă la capăt) m-au prins ca să mă treacă de pe mal pe punte, cu tot cu rucsac, şi acesta a fost începutul aventurii.

Pe vapor, într-adevăr atmosfera e cea de tren personal. Turiştii, mai multe generaţii, cu tot cu copii şi cu cîini de companie se înghesuie pe punte ca să vadă „frumuseţile Deltei“. Veteranii, cei care vin în Deltă an de an, cu un aer de connaisseur, le atrag atenţia, celor pentru care e „prima dată“, asupra „obiectivelor“ de pe maluri şi îi îmbată cu vodca din dotare. Dacă nu ai nimic pus la rece în lada frigorifică, sub punte există un bar unde poţi găsi de la bere la un rachiu alb şi fără nume, cu 1,5 lei cinzeaca. Turişti şi locuitori ai Deltei călătoresc laolaltă. Copiii se aleargă şi se chirăie, cîinii latră, toată lumea e vioaie şi logoreică ca în Croaziera lui Danieluc. Însă vaporul înaintează ca melcul, timpul se scurge greu, aproape că a încremenit, însă, pînă la urmă, cam ăsta e ritmul Deltei. Opririle sînt dese, vaporului îi ia cîte o jumătate de oră doar să „parcheze“, ne scurgem uşor pe lîngă Partizani, Gorgova, „oraşul de beton şi sticlă“ Maliuc, o mică îngrămădire de blocuri sumbre, comuniste, cu aer de penitenciar. Cîţiva tineri francezi, plecaţi într-un tur prin mai multe ţări, pe biciclete stau chirciţi pe punte, lîngă bicicletele lor, absorbiţi mai mult de jocul de cărţi decît de peisaj. Însă adevăratul spirit al locului s-a insinuat sub punte, în sala pentru pasageri, ca o etuvă. Aici, pe banchete, la mesele din lemn stau oamenii din Crişan, cei din Sulina sau din alte localităţi izolate de care nu a auzit nimeni. Un popă, trei precupeţe din ale căror sacoşe din rafie se revarsă aşternuturi noi, chinezeşti, cumpărate de la piaţă, din Tulcea (dacă au noroc, vor găzdui cîţiva turişti în acest „sezon“, dintre cei care nu se duc doar la pensiunile „de pe Internet“ şi-şi doresc o cazare mai ieftină), un gospodar care a încărcat pe vapor cîţiva metri de ţiglă ca să-şi repare acoperişul, mai mulţi pescari. Sînt oameni săraci pentru care Delta înseamnă mult mai mult decît o vacanţă. Vorbesc de-ale lor. Despre afacerile nu ştiu cărui primar care a adus pavele tocmai de la Buzău, în loc să le ia pe cele de la fabrica oraşului, despre faptul că „barza nu mai ajunge pînă la Sulina, se opreşte la Tulcea“, unde trebuie să mergi ca să naşti, la maternitate, despre bătrînul chirurg care vine zi de zi la spital, deşi e de mult la pensie, ca să „rezolve“ operaţiile prost făcute de doctorii de la Tulcea. Sulina (ca şi alte locuri din Deltă, de altfel) învie odată cu venirea turiştilor şi moare la plecarea lor. Atunci se vinde bine peştele, se mai înalţă cîte o casă, mai pleacă cîte o barcă în excursie „spre cuiburi“, există speranţa unor bani neaşteptaţi din lumea „din afară“.

La întoarcere, am făcut rezervare la Rapidă. Am fost cel mult cincisprezece pasageri, printre care o mamă sulineană (oare aşa s-o fi zicînd? ce denumire de Stat Trek!) mai înstărită, cu băieţelul ei, un domn grizonant cu alură de to’arăşul director, însoţit de o „sirenă“ într-o rochie mulată, albastră, machiată strident, cu un bichon alb, atîrnat de o lesă, o familie cu doi copii graşi. Am făcut fix o oră şi un sfert, mai ales că, la plecare, căpitanul „şi-a potrivit ceasul după cel de la Realitatea TV“. M-am simţit ca într-un avion – atmosferă comfortabilă, dar sterilă. Viteză. Uitîndu-mă pe „hublou“, aveam senzaţia că ultimele imagini ale Deltei erau şterse cu buretele, transformîndu-se în nişte dîre, ca amintirea a ceva nelămurit. Ca şi cum aş fi ieşit dintr-un timp şi aş fi intrat în altul.

Dunăre...

Primul contact cu Sulina este unul spectaculos, apoi începi să te obişnuieşti cu atmosfera şi să cauţi detalii. E un loc care s-a conservat parcă de la sine, o butaforie. Un amestec de urban cu rural, străzi care se numesc Strada I, II, III... IV, şi altele perpendiculare, ca în orăşelele americane, uliţe ca la Sfîntu Gheorghe, dar şi faleza pietruită, cu copaci umbroşi, bănci, ronduri cu flori, chiar şi o „operă de artă“ – un omagiu adus „oamenilor apelor“, case din lemn părăsite, cu ferestrele bătute în cuie, dar şi case cochete, cu un etaj, cu aer negustoresc, lăsate în paragină, case bătrîneşti cu boltă de viţă, cîteva blocuri socialiste cu patru etaje şi cu magazine la parter, rămăşiţe industriale, depozite şi bărci, multe bărci, unele care nu vor mai pluti niciodată, stau doar încremenite la mal şi dinspre ele vine, nu ştiu de ce, un iz sărat de peşte de mare, bărci „de plimbare“, rudimentare, cu copertine colorate pentru turişti, ca să nu-i bată soarele în cap pe canalele Deltei, şalupe noi pe care aproape că nici nu le vezi atunci cînd vin şi cînd pleacă, bărci ale localnicilor sau din altă parte, cu oameni pe punte care stau lungiţi pe şezlonguri şi beau şpriţuri de vară, bărci care străbat noaptea braţul dintr-un capăt în altul, fără nici o lumină la bord, ca nişte umbre, vapoare uriaşe, roşiatice, care trec fără să oprească, spre mare, puţine, mult mai puţine ca-n trecut. De fapt, totul se măsoară aici în ritmul bărcilor, orele trec mai repede sau mai încet, în aşteptarea Pasagerului, a cataramanului sau a Rapidei.

„Oraşul ar fi arătat mult mai bine, dacă ar fi existat o viziune, un plan de restaurare... dar aşa fiecare e cu afacerea lui şi face ce-l taie capul!“, spune Pictorul, pe terasa de la Irish Pub (nu există nici o bere mai deosebită, în afară de Ciuc nefiltrată, la halbă, însă muzica e bună, cîţiva dintre doimaiştii vechi, care şi-au pierdut cîrciuma de pe plajă, s-au mutat deja aici, pentru o perioadă nelimitată). Pictorul e din Sulina, dar pare un tip trendy, umblat. Tocmai a „pescuit“, pentru o excursie cu barca, doi italieni pensionari care, pînă să-l întîlnească pe el, umblau debusolaţi cu o hartă în mînă. Mai are disponibile două locuri pe care ni le oferă la un preţ decent – 75 de lei pentru două persoane. Din păcate, plecăm a doua zi. Excursiile includ două-trei trasee standard, obligatorie este „gura de vărsare“. Şi mai nou, insula. E o insulă recentă, a răsărit ea ştie de unde, din ape, în urmă cu vreo doi ani. Are în dotare plajă pustie, păsăret, plus epavă (o navă turcească care a naufragiat aici), însă am înţeles că jumătate e revendicată de Ucraina. „E o problemă cu Ucraina“, spune Marian, cel mai estic locuitor al UE, căci stă la ultima casă din oraş, în drumul spre mare. „Mai bine pentru noi ar fi dacă ar intra şi ei în UE. Mergi la pescuit, traversezi un canal şi te trezeşti în Ucraina, fără să-ţi dai seama, nu mai ştii care e malul tău şi malul lor. Şi asta e trecere ilegală a frontierei, apar alte probleme.“ Din cînd în cînd, şi telefonul meu e cu un pas în Ucraina, semnalul reţelei româneşti dispare, mi se urează „bine ai venit!“, într-o engleză cu accent slav.

Dacă nu ai chef să te plimbi cu barca, îţi mai rămîne faleza – care înseamnă terasă lîngă terasă, însă nu e nimic „de fiţe“ sau „de manea“ (cineva povestea că, la un moment dat, s-ar fi interzis manelele, că „nu place la tot turistul“, însă nu ştiu dacă e adevărat sau nu) – şi oamenii care se perindă pe aici. Şi să asculţi frînturi de poveşti. Cei tineri sînt preocupaţi doar să facă bani. Ciudat, la Sulina mi s-a spulberat mitul consumului excesiv de alcool în rîndul „oamenilor apelor“. Toţi stau la cafea şi la limonadă şi discută despre grupurile de turişti care trebuie să vină (cîţi sînt? au cazare? unde mănîncă?), despre cîte bărci are fiecare şi ce îmbunătăţiri le-ar trebui aduse, despre preţul combustibilului şi trasee noi prin Deltă. Pescari beţivi din aceia care îţi cer cîte o ţigară mai găseşti doar la birtul pieţei. În rest, sînt tineri cu o atitudine uşor şmecheroasă, însă în limite decente, şi care arată de parcă ar fi participat nu doar o dată la campionatele mondiale de caiac-canoe. Dar mai sînt şi bătrînii, cu aerul lor trist, ca oriunde în ţara asta unde sînt bătrîni săraci. Bătrînele în capoate cu flori care îşi iţesc capetele de la ferestrele blocurilor socialiste, cu speranţa că, printr-un noroc, vor nimeni cîţiva turişti rătăciţi în camera lor „a bună, de oaspeţi“, pe care, pînă să apară pensiunile, o închiriau an de an. Bătrînele care merg în fiecare zi la piaţă, cu acele sacoşe de cîrpă pe care probabil că le-aţi uitat şi sporovăiesc ore-n şir în faţa Căpităniei, pînă cînd se trezesc că „uite, a venit vaporul!“ şi că a mai trecut o zi, aproape pe nesimţite. Bătrîni care au avut cîndva o barcă, iar acum stau seara pe faleză, pe o bancă, cu cîte o bere de la magazin, şi doar se uită la Dunăre. E ceva în privirile lor din care îţi dai seama că nu vei pricepe niciodată ce-i cu locul ăsta şi ce cauţi, de fapt, aici.

O doamnă respectabilă, cu pălărie se apropie oftînd de masa la care stau, pe terasă. Îmi spune că are doi fii care lucrează în Italia, în construcţii, şi că nu i-a mai văzut de doi ani. „Fiul cel mare trebuia să-mi trimită bani şi uite că am fost acuma la bancă şi nu ştiu ce s-a întîmplat de n-au ajuns banii!“ Îi vine să plîngă. „Nu puteţi să-mi schimbaţi nişte bani?“ Scoate din poşetă un săculeţ din care varsă pe masă monede de cincizeci de cenţi, douăzeci de cenţi. „Asta e tot ce mai am!“ Îi zic să-şi păstreze monedele şi îi dau cinci lei, cu delicateţe, spunîndu-i că n-am ce face cu euro, la Sulina. Îmi ia mîna şi mi-o sărută. Indiferent de scenariul pe care şi l-a construit ca sursă de supravieţuire, e un gest care m-a şocat.

... sau mare

Plaja e foarte aproape dacă mergi cu microbuzul pe care poţi să-l iei de la piaţă. Biletul costă un leu cincizeci. Partea interesantă e că sînt mai multe microbuze decît turişti, aşa că, la un moment dat, te poţi nimeri singur în microbuz, de parcă l-ai fi închiriat special pentru tine. Inevitabil, te conversezi cu şoferul. Deşi la Sulina se poate ajunge numai pe apă, sînt aici destule maşini, majoritatea din anii ’80-’90, jeep-uri vechi, dar robuste, Ford-uri neîmatriculate, cu numere de Germania sau Marea Britanie, am văzut parcă şi un Moskvici, dar poate mi s-a părut. „La un moment dat, erau doar două vehicule motorizate, ambulanţa şi un tractor... ei bine, într-o zi s-au ciocnit!“ Pare un banc, însă cînd îi vezi pe bicicliştii care nu respectă nici un fel de regulă de circulaţie de parcă s-ar plimba prin propria lor ogradă (pentru că ştiu că riscul unui accident este foarte mic), nu ţi mai se pare imposibil.

Microbuzele devin neîncăpătoare doar atunci cînd lumea pleacă spre plajă sau se întoarce, e şi aici un ciclu al vieţii „de vacanţă“, însă tot timpul am fost în contratimp. La un moment dat, am asistat la umplerea unui microbuz cu „tabăra“, în general fetiţe mari şi mici care se înghesuiau şi ţipau, scăpate de sub controlul profesoarelor, iar şoferul ţipa şi el „că n-are contract cu tabăra“ şi că toate fetiţele, indiferent de vîrstă, trebuie să plătească un leu cincizeci. Pînă la urmă, microbuzul n-a mai plecat, roţile s-au învîrtit în gol în nisip şi un fum negru şi gros a liniştit pe toată lumea. Un mic eveniment al vieţii de la Sulina.

De altfel, „tabăra“ a fost mereu prezentă pe plajă, în toată perioada în care am stat aici. La Sulina, există o tabără „funcţională“ şi care se prezintă destul de atrăgător, probabil „conform normelor“. Seara, copiii merg la discoteca de pe plajă, la una dintre cele două terase cu stuf şi sînt monitorizaţi de cei cîţiva instructori care le dau indicaţii la microfon: „Copii, urmează să servim masa, după aceea avem program de karaoke şi program liber, la discotecă. Şi nu uitaţi, în seara asta mergem pînă la răsărit! Vă iubesc, tabăra Sulina!“. Din toată tabăra, n-am reţinut-o decît pe Maria, fata în bikini care juca bine volei şi ai cărei fani strigau din cînd în cînd, de control: „Maria e cu noi!“.

În afară de tabără, plaja mai este populată în permanenţă de cîini vagabonzi. Să nu vă imaginaţi nişte animale atroce, sînt cei mai sociabili cîini pe care i-am întîlnit vreodată, majoritatea nişte corcituri, cu trăsături bine definite de border collie, lup sau setter. Aceasta este încă o dovadă că turiştii (şi cîinii lor de companie) au trecut pe aici. Vedeta incontestabilă a fost o corcitură de Fox sîrmos, căruia unii îi ziceau Boby, alţii Vasile, iar noi i-am zis Jean Bart, şi care ne-a însoţit conştiincios o jumătate de drum spre oraş, pînă cînd ne-a părăsit, cu oareşcare regrete în priviri, pentru nişte corturi mai ofertante.

Una peste alta, plaja de la Sulina e un loc prietenos şi relaxant. Aici i-am reîntîlnit şi pe francezii cu bicicletele de pe vapor. A doua zi, urmau să se reîntoarcă în Tulcea, iar următoarea lor destinaţie era Istanbul. După o serie de whisky cu red-bull, unul dintre ei a cîntat la chitara pe care avea lipite dopuri de bere din cel puţin zece ţări europene (de la noi au luat „Timişoreana“, şi nu cred că au făcut cea mai bună alegere). Apoi, s-a perindat pe la mese, cu „Donne moi un argent!“. Sînt aproape convinsă că era vorba de un rol pe care îl juca şi de influenţa critică a presei franceze cu privire la poporul român, „nomad şi cerşetor“.

Un mal sau celălalt

Aşa cum am mai spus, la Sulina îţi trebuie un timp în care să te dezmeticeşti, să te rupi de viaţa cu care eşti obişnuit, să intri în ritmul locului, şi nici atunci nu vei înţelege prea mult. Abia în ultima zi mi-am dat seama că oraşul se întinde pe ambele maluri ale braţului şi doar unul dintre ele este cel privilegiat – aici e portul, aici sînt magazinele, terasele, pensiunile, dar mai ales aici sînt turiştii. Dincolo, vezi cîteva case, dar nu le bagi în seamă, cît timp stai confortabil la terasa de pe malul „cel bun“. Aici, seara, sînt lumini şi se aude muzică, dincolo, zăreşti doar contururi şi forme greu de identificat, printre care şi cea a unui vapor care pare să navigheze pe uscat. E tot Sulina. Abia tîrziu mi-am pus întrebarea ce se întîmplă, de fapt, pe malul celălalt. „Sînt doar bătrîni. Au avut o Alimentara, dar s-a închis şi aia. Trebe să treacă cu barca în fiecare zi ca să-şi cumpere o pîine. Iar iarna, cînd sînt sloiuri, nu mai pot trece!“ Atunci, mi-am dat seama că am ratat Sulina cea adevărată şi că va trebui să mă reîntorc aici.

Foto: A. Popescu

Mai multe