Subtila iradiere a casei

Două momente din vremea facultăţii îmi par, astăzi mai mult ca atunci, grăitoare pentru locuirea între arhitecturi. 

Cel dintîi este legat de releveul de la Muzeul Satului. Proiectul cu care începea pe atunci anul întîi la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti. Ce înseamnă de fapt acest „releveu“? Pentru început, echipele de studenţi iau în primire cîte o gospodărie „tradiţională“ din Muzeu. O măsoară pe toate feţele. Sînt creionate detaliile considerate a fi semnificative, sînt schiţate motivele decorative, ciopliturile, chertările şi îmbinările. Rezultatul final se referă la o suită de planşe care vor prezenta grafic, precum oricare alt proiect de arhitectură, planurile, secţiunile, detaliile şi perspectivele obiectului „disecat“. Aşadar, cel dintîi pas prin poarta întredeschisă a facultăţii îl punea pe proaspătul student într-o situaţie specială a practicii de arhitectură – spaţiul exista impunîndu-se doar explicitarea sa grafică după regulile precise ale unui limbaj tehnic. 

Cel de-al doilea moment care îmi vine în minte şi care acum, la o distanţă de cîţiva ani de la terminarea facultăţii, se cuplează semnificativ cu primul, avînd meritul incontestabil al închiderii sale într-un soi de tîlc, se referă tot la un releveu. De data aceasta, anul IV. Decorul aerisit şi înverzit al Muzeului Satului fusese înlocuit cu o clădire ce urma a fi demolată în cursul următoarelor zile. Aşadar, nici alei şerpuite pe sub coroane înverzite de arbori, nici case cuminţi, cu grijă aşezate îndărătul plăcuţelor explicative. În schimb, ziduri proaspăt dezvelite de mobilier, găuri acolo unde pînă nu de mult se închideau ferestre şi uşi, pardoseli rupte de manevrele, acum indiferente, ale muncitorilor, şi praf, mult praf... 

De data aceasta, releveul echivala cu o grăbită autopsie a casei, înainte de a fi sfărîmată pentru o recuperare imobiliară a terenului. Dacă scopul demersului va fi fost acela de a păstra, măcar documentar, statura structurii condamnate, ori reprezenta, din nou, un simplu exerciţiu de facultate nu are importanţă. Ceea ce are sens, însă, se referă la devenirea casei (indiferent de funcţiunea sa – publică ori privată; indiferent de amplitudinea sa – de la arhitectura neutră a străzii pînă la arhitectura de reprezentare; indiferent de situarea cronologică sau stilistică). 

În Muzeul Satului avem de-a face cu o arhitectură specială. Indiscutabil pitorească, potrivită destinaţie turistică de weekend sau atunci cînd vrem să schiţăm o imagine cu noimă în faţa unor vizitatori şi, iată, bun obiect de studiu pentru proaspeţii studenţi de la Arhitectură. O arhitectură constantă ca imagine, încremenită însă în propria-i expunere. Desfăcută din contextul originar şi remontată sub un bol de sticlă, etichetată, măsurată şi argumentată. Este o arhitectură selectată pentru a reprezenta, nicidecum pentru a funcţiona. Propria-i devenire încetează tocmai în momentul conştientizării propriei reprezentativităţi. 

Eventualele „erori“, precum deformarea în timp a lemnului ori deteriorarea tencuielii, sînt prompt reparate. Aşa şi trebuie, chiar dacă astfel casa ajunge să cunoască o aparentă tinereţe fără bătrîneţe, în fapt, o perpetuă fardare a unui chip lipsit de propriile „riduri de expresie“... 

De cealaltă parte – arhitectura expusă, casa din afara muzeului. Este cea care poate fi şi, de cele mai multe ori, chiar este modificată de beneficiari, arhitecţi, meşteri ori zilieri angajaţi la întîmplare, arhitectura modificată pentru a face faţă teribilelor cutremure prevestite ori prognozate, alterată deja de cutremurele trecute, de scurgerea timpului, îmbătrînirea materialului ori poluare... Este o arhitectură care devine. 

Nu mă voi referi în aceste rînduri la construcţia abia terminată şi deja înscenată pe paginile revistelor de arhitectură, înainte ca ordinea şi curăţenia liniilor ori detaliilor să fi fost „parazitate“ cu semnele locuirii. Mă voi referi însă la arhitectura „parazitată“, arhitectura lăsată să existe. Aceasta este arhitectura condamnată la deferenţă. Cine nu a trecut, măcar o dată în viaţă, pe lîngă o clădire în curs de a fi demolată? Abandonată de foştii proprietari, acum incomodă şi străină în propriul său spaţiu, devenită subit motiv de disconfort vizual, cu golurile văduvite de uşi şi ferestre. Urme prăfuite de tablouri pe tencuiala încăperilor, pardoseală şi trepte zgîriate, tocite de trecerea atîtor paşi, o grămadă de moloz acolo unde pînă nu de mult fusese soba din teracotă (cu grijă „salvată“ şi evacuată, probabil pentru a fi remontată altundeva), cabluri electrice inutil atîrnînd din tavane... Privind toate aceste semne ale vieţii ce va fi fost îndărătul zidurilor, dar şi împrejurul lor, se poate uşor înţelege cum trăiau foştii locatari, dacă erau tineri sau vîrstnici, pasionaţi de artă, de lectură sau de muzica clasică... Parte din viaţa lor a iradiat substanţa arhitecturii. Avem de-a face cu o subtilă structură a casei care ajunge să dubleze şi să se insereze în chiar substanţa zidurilor. Imposibil de proiectat de către arhitect, nu-i aparţine acestuia. Este indiferentă la datele cuprinse în proiectul iniţial de arhitectură – nu mai este suficientă enumerarea materialelor, a cantităţilor de tot felul, a suprafeţelor ori indicilor urbanistici. În schimb, aparţine contextului din care clădirea face parte, context aducînd laolaltă oameni şi destine, calamităţi naturale şi răbufniri sociale, decizii urbanistice şi progres tehnologic, momente de graţie laolaltă cu momente de cumpănă... Această structură iradiată poate, la un moment dat, fie să garanteze dăinuirea clădirii, fie să o continue într-un alt tip de existenţă. 

Pentru cea dintîi categorie sînt martore acele case care, deşi nereprezentînd repere arhitecturale ori urbanistice de referinţă, se constituie drept referinţe tocmai datorită acelei structuri compuse din „urmele“ vremurilor, ale momentelor şi întîmplărilor cu semnificaţie. Casa în sine nu mai contează ca subiect de arhitectură cît contează ca martor. Cîteodată o observăm mulţumită plăcuţelor montate pe faţade, puţin peste nivelul ochilor – „Aici a locuit scriitorul/actorul/academicianul/ compozitorul...“ sau „Aici a avut loc semnarea cutărui document în anul...“. Alteori o observăm datorită „cicatricilor“ pe care le expune: urme de gloanţe rătăcite în vremea unei revoluţii oarecare, înscrisuri cu vopsea din vremea unei manifestaţii oarecare în piaţa unei universităţi oarecare... Alteori nici nu ne mai oprim pentru a o observa. Structura aceasta difuză ajunge, din rezultat al locuirii, justificare a existenţei casei. În cea de-a doua categorie îşi au locul acele clădiri care vor fi fost cîndva. Dacă acea structură iradiată va fi fost una consistentă, atunci va continua să existe şi după eliminarea suportului, în chiar acelaşi spaţiu. Rămîne unica formă de existenţă a casei! Trecerea aceasta într-un alt chip al existenţei întru absenţă acoperă întreaga paletă, de la amintitele plăcuţe explicative („În acest loc se afla casa care a găzduit...“ sau „Pe amplasamentul acestei construcţii se afla sediul ziarului...“) pînă la situaţia în care reedificarea în acelaşi loc este obligată să reia ori să păstreze măcar parte a defunctului edificiu (cazul acelui hotel de pe Calea Victoriei ridicat pe locul vechiului Teatru Naţional ori sediul Uniunii Arhitecţilor înălţîndu-se dintre/între zidurile fostului sediu al Direcţiei a V-a a Securităţii, sediu ars în evenimentele din Decembrie ’89). 

Astfel, atunci cînd se decide demolarea unei clădiri subit considerate a fi de prisos ori atunci cînd aceasta ajunge să fie negociată şi transferată pe piaţa imobiliară, alături de structura concretă, alături de descrierile cuprinzînd numărul de camere, de caturi, locaţia şi suprafaţa, costurile şi oportunităţile, această structură a sa, amprentată şi amprentabilă, este prezentă, chiar dacă mai mereu ignorată. Sper că dublul exerciţiu studenţesc amintit la începutul acestui text să fi fost perpetuat. De la „machetele“ din Muzeul Satului, intacte şi indiferente, parcă ieri edificate şi nicicînd locuite, pînă la experienţa parcurgerii unei clădiri purtîndu-şi propriile „riduri de expresie“ – iată o potrivită parabolă a arhitecturii. O parabolă urmărind trecerea şi transformarea arhitecturii, o parabolă în care arhitectura nu este blocată prin proiectul aseptic de pe hîrtia albă, cîtă vreme acesta reprezintă doar o predispoziţie. Ieşită de pe planşeta arhitectului, arhitectura aparţine tuturor celor intrînd în contact cu ea, locuind-o, amprentînd-o, admirînd-o sau detestînd-o. Responsabilitatea în aceeaşi măsură... 

Nu în ultimul rînd, exerciţiul poate reprezenta şi un binevenit moment de răgaz în contagioasa vervă a demolării indiferente şi rapide a caselor, pentru a le înlocui cu proiecte.

Horia Dinulescu este arhitect.