Studenţii, profesorii şi dreptul de autor

24 aprilie 2013   Societate

Cînd am intrat eu la facultate, cu vreo 15 ani în urmă, mentalitatea comună în rîndul cadrelor didactice era că studentul este un „învăţăcel“, adică o persoană care încă îşi caută o identitate intelectuală, care încă nu a deprins instrumentele specifice domeniului de specializare, care nu are cunoştinţele necesare pentru a emite puncte de vedere proprii sau pentru a formula teorii. Din nefericire, această mentalitate se păstrează în continuare, deşi tind să cred că există cel puţin 1% cazuri în care ea nu este justificată – fie pentru că există şi studenţi bine pregătiţi, fie pentru că unele cadre didactice mimează competenţa cu ajutorul statutului pe care îl deţin. Ce mă interesează pe mine acum nu este să resping o astfel de perspectivă – fiindcă nu poţi face primăvară cu o singură rîndunică, după cum spune Aristotel –, ci să subliniez că există un deficit de înţelegere a drepturilor de autor în cazul muncii studenţilor în perioada facultăţii, a masteratului şi a doctoratului.

Să începem cu un exemplu: la curs, un cadru didactic îşi expune punctul de vedere cu privire la un anumit subiect şi îşi invită studenţii să îl critice. În dezbaterea astfel iscată, o studentă formulează o critică extrem de bine fundamentată la adresa punctului de vedere emis de profesor şi îl determină pe acesta să-şi modifice radical poziţia. Profesorul nu va scrie un articol pe acest subiect, ci doar îşi schimbă notele de curs. În acest caz, există vreun drept de autor asupra criticii formulate de studenta respectivă? Sînt tentat să cred că nu, de vreme ce nu există un produs final bine definit, o producţie ştiinţifică în care să fie consemnate argumentele prezentate de ambele părţi: nici studenta, nici profesorul nu redactează un studiu.

Cu toate acestea, am putea admite că există o obligaţie din partea profesorului de a recunoaşte paternitatea criticii, în cazul în care aceasta este explicit formulată în noile note de curs. De ce să existe o astfel de obligaţie, de vreme ce studenta nu este decît „o studentă“?! În primul rînd, pentru că paternitatea unei idei şi dreptul de autor nu depind de statutul celui care a emis-o. Dacă nu am fi de acord cu această teză, atunci am fi constrînşi să admitem şi că profesorul nu deţine nici un fel de drept de autor asupra unei comunicări prezentate în cadrul unei conferinţe şi încă nepublicate. În al doilea rînd, deşi contextul pare să joace un rol important în evaluarea situaţiei ca atare, el nu prezintă nici o relevanţă atunci cînd vine vorba de recunoaşterea paternităţii unei idei. Altfel spus, nu contează dacă o idee a fost formulată în cadrul unui seminar, al unei conferinţe sau al unui workshop, ci ceea ce contează este forma pe care o îmbracă. Conform legii 8/1996, nu pot reclama dreptul de autor pentru o idee. Pentru a evita această capcană, putem asocia ideea unei soluţii tehnice, iar cel care descoperă soluţia tehnică deţine un drept de proprietate intelectuală asupra ei. De exemplu, ideea mea este că responsabilitatea socială este doar o componentă a responsabilităţii organizaţionale, unde ea priveşte relaţia dintre organizaţie şi comunitate (internă şi externă), alături de responsabilitatea juridică, responsabilitatea profesională, responsabilitatea morală, responsabilitatea tehnică etc. Modul cum le reprezint şi relaţiile dintre ele constituie o soluţie „tehnică“ la problema responsabilităţii sociale a organizaţiilor. Dacă aş fi formulat această idee în cadrul unei conferinţe publice, dar fără a avea o comunicare scrisă, ar fi fost cu ceva diferit de cazul în care aş fi prezentat aceeaşi idee în timpul unui seminar sau a unei dezbateri pentru doctoranzi? Să fie atît de important contextul fizic, încît să determine posibilitatea mea de a reclama dreptul de proprietate intelectuală asupra unei idei?

Să ne gîndim la o altă situaţie: un student predă la final de semestru un referat în care critică poziţiile clasice din literatura de specialitate cu privire la tema aleasă şi formulează un punct de vedere propriu, documentat şi clar delimitat. Să spunem că acest student chiar aduce ceva nou în cîmpul subiectului abordat de el şi reuşeşte să-şi convingă profesorul de corectitudinea poziţiei sale. Ulterior, profesorul scrie o carte în care expune un punct de vedere similar celui exprimat de student şi preia pînă şi terminologia utilizată de acesta. Noua situaţie pare, la rîndul ei, destul de clară: studentul nu a publicat o lucrare ştiinţifică, deci profesorul nu poate fi acuzat nici de plagiat, nici de însuşirea fără consimţămînt a ideii exprimate în textul său. Am putea spune că studentul deţine un drept de autor în ceea ce priveşte referatul? Cei mai mulţi profesori universitari cu care am stat de vorbă pe această temă consideră că nu. Studentul, masterandul sau doctorandul nu ar putea să reclame drepturi de autor asupra producţiilor sale literare sau ştiinţifice din timpul facultăţii, întrucît le-a predat în schimbul unei note. Acestea intră cumva într-un fel de patrimoniu comun al „universităţii“, profesorul putînd face orice doreşte cu ele.

Legea 8/1996 este destul de clară în această privinţă: „Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată.“ (Art. 1, alin. 2) Însă putem considera că un referat este „o operă de creaţie intelectuală“? Dacă nu admitem că are acest statut, atunci profesorul poate face ce doreşte cu lucrarea, cu ideile conţinute de aceasta. Articolul 7 al aceleiaşi legi nu ne ajută prea mult. În înţelegerea legiuitorului, doar „comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice“ reprezintă opere de creaţie intelectuală. Nu se spune nimic despre referate, lucrări sau prezentări în cadrul activităţilor curriculare şi extracurriculare. În opinia mea, acestea din urmă pot fi asimilate celor deja menţionate în articolul 7, fiindcă şi ele presupun în spate aceeaşi muncă ştiinţifică şi „rod creator“ al minţii cuiva. Chiar dacă a fost acordată o notă pentru acea lucrare, dreptul de autor nu dispare ca prin minune. Autorul rămîne acelaşi şi dreptul său nu poate fi eliminat sau revendicat de altcineva.

Există un exemplu care s-ar putea să sune familiar, în special studenţilor şi masteranzilor de la facultăţile de limbi străine: un cadru didactic le cere masteranzilor să traducă fiecare cîte un capitol – altul decît restul colegilor – dintr-o carte. Munca lor de traducere contează drept activitate de seminar şi este notată ca atare. Unii studenţi, după cum este uşor de intuit, traduc mai bine, alţii mai puţin bine. Drept urmare, unii studenţi primesc note mai mari decît restul. După cîţiva ani, respectivul cadru didactic publică la o editură mare din România volumul întreg, pe care îl împărţise studenţilor săi la seminar. Pe coperta interioară, traducerea îi este atribuită profesorului, iar nimic nu trimite la munca studenţilor. Comparînd versiunea publicată cu versiunile predate de masteranzi, se poate observa foarte uşor că profesorul respectiv nu a făcut decît să editeze munca acestora, uneori corectînd erorile de traducere ori armonizînd variantele studenţilor. În acest caz, putem vorbi oare despre drepturi de autor?

Acest exemplu este cît se poate de elocvent – cred eu – pentru ceea ce se numeşte „furt intelectual“. Am putea să folosim cuvîntul „plagiat“, dar mi se pare prea blînd. Avem de-a face, de fapt, cu însuşirea muncii unor masteranzi de către profesorul lor. Munca de editare şi corectare a versiunilor masteranzilor nu reprezintă o contribuţie suficient de semnificativă pentru ca ea să fie considerată ca aparţinînd cadrului didactic. Şlefuirea unei traduceri nu este totuna cu traducerea textului. Însă, şi de această dată, ne vom lovi de mentalitatea la care făceam referire la început. Atîta vreme cît studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor nu li se recunoaşte capacitatea şi munca intelectuală, ei vor rămîne la cheremul unor indivizi cu comportamente morale incerte.

Cea de-a patra speţă adaugă valenţe noi ideii de plagiat. Să luăm situaţia unui doctorand care predă o teză, ulterior „condamnată“ ca fiind un plagiat grosolan. Ce s-a întîmplat în fapt: în perioada de studiu individual din timpul doctoratului, studentul-doctorand – căci aşa îl numeşte Legea Educaţiei Naţionale – realizează o cercetare pe cont propriu, pe care intenţionează să o publice sub numele său şi al profesorului coordonator, după cum este cutuma în instituţia respectivă. Cercetarea este predată profesorului pentru a fi evaluată, iar ulterior, după cîţiva ani, respectivul cadru didactic publică o carte unde „reciclează“ mai multe texte pe care le are pe calculatorul propriu, printre care şi respectiva cercetare, încă nepublicată. Totuşi, cercetarea ajunge să fie „reciclată“ şi de studentul-doctorand, în propria sa teză. În ambele cazuri, textul sursă, acel manuscris Q în care îşi au originea atît cartea profesorului, cît şi teza doctorandului, nu mai este de găsit. Cine poate reclama drepturi de autor în situaţia de faţă? Doctorandul predă teza ulterior apariţiei cărţii profesorului. Am putea spune că el plagiază. Pe de altă parte, profesorul în cauză i-a scris o prefaţă elogioasă studentului, cînd acesta a vrut să publice teza. Oare am putea să considerăm că avem de-a face cu un consimţămînt tacit al celor doi cu privire la plagiat, respectiv autoplagiat? Oare ar trebui să i se retragă titlul de doctor celui care a predat o astfel de teză de doctorat? Nu cred că am un răspuns, chiar dacă precedenţa pare a fi un criteriu suficient pentru a distinge strict tehnic cine se face vinovat de plagiat. Faptul că cercetarea iniţială urma să fie publicată cu numele ambelor personaje ne poate îndemna să considerăm că atît doctorandul, cît şi profesorul coordonator au dreptul să facă ceea ce doresc cu lucrarea... cîtă vreme cad de acord asupra lucrurilor respective.

Ultima speţă este poate şi cea mai interesantă: un cadru didactic organizează, împreună cu propriii doctoranzi, o serie întreagă de workshop-uri de traducere şi, la un moment dat, publică o traducere pe care o atribuie atît lui însuşi, cît şi celor care au contribuit la ea. Problema este că profesorul în cauză nu cunoaşte limba respectivă, ci doar recunoaşte un set minimal de cuvinte, de termeni tehnici. Traducerea este realizată parţial de un doctorand, iar ulterior este reluat textul de un al doilea doctorand, modificînd semnificativ în mai multe locuri. Toate variantele succesive ale traducerii sînt discutate în mod consecvent în cadrul workshop-urilor, intuiţiile profesorului fiind adesea extrem de convingătoare. Pe de altă parte, alţi specialişti cunoscători ai limbii respective, care participă la workshop-uri, propun şi li se acceptă variante de traducere. Prin urmare, folosindu-ne de un eufemism, am putea numi acest text, astfel rezultat, „traducere colaborativă“. În acest caz, cine poate reclama drepturi de autor asupra traducerii? Cineva mi-a sugerat că ar putea fi vorba de profesorul în cauză, pentru că el a iniţiat proiectul de traducere – chiar dacă nu a tradus el efectiv – şi a contribuit masiv la realizarea ei. Cu alte cuvinte, atît proiectul de traducere în sine, cît şi versiunea finală a textului nu ar fi putut exista fără implicarea activă a profesorului.

În cazul primului traducător, cu siguranţă acesta nu poate reclama drepturi de autor, fiindcă el a abandonat proiectul, fiind necesară recrutarea celui de-al doilea traducător. Totuşi, menţionarea numelui său pe coperta interioară este o recunoaştere corectă a muncii acestuia sau ea contravine acestei renunţări despre care vorbeam? Am putea să ne imaginăm cu uşurinţă cum primul traducător ar reclama să fie scos de pe copertă, întrucît el nu recunoaşte versiunea finală a textului ca aparţinîndu-i. Pe de altă parte, munca depusă iniţial de primul traducător a făcut parte dintr-o activitate extracurriculară, ceea ce nu i-a adus nici un beneficiu direct. Să fie absenţa acestui beneficiu recuperată prin prezenţa numelui său pe coperta interioară?

Este posibil ca al doilea traducător să considere că munca lui este singura care a făcut posibilă finalizarea şi publicarea rezultatului proiectului de traducere. Prin urmare, am putea oare spune că este îndreptăţit să ceară să fie unicul traducător menţionat pe copertă, de vreme ce traducerea îi aparţine în bună măsură? De această dată, nu cred că răspunsul depinde de statutul de student, masterand sau doctorand. Munca de traducere nu a contat ca activitate în derularea doctoratului propriu, ceea ce ne scapă de problema statutului celui implicat.

Pe de altă parte, implicarea specialiştilor şi menţionarea lor pe coperta interioară este o altă dificultate de care ne lovim aici. Am putea spune că cei care contribuie cu critici pe marginea unei traduceri sau a unui articol (recenzorii anonimi, de exemplu) trebuie menţionaţi ca atare pe copertă, fiindcă în felul acesta li se poate recunoaşte contribuţia? Stau şi mă întreb dacă există vreo diferenţă între menţionarea lor pe coperta interioară şi menţionarea lor într-o notă a traducătorului sau a editorului.

P.S. Aflu că la UBB, la Cluj-Napoca, o doctorandă îşi acuză fostul coordonator de doctorat că i-a plagiat teza în totalitate. Reacţia celui acuzat este deja clasică: „Da! Şi care e problema? Păi a făcut doctoratul la mine!“ Aceasta este cea mai bună dovadă că măsura introducerii codurilor de etică în universităţile româneşti a fost în van, iar etica academică rămîne, încă, un tărîm necartografiat la noi.

Cristian Ducu este director la Centre for Advanced Research in Management and Applied Ethics.

Mai multe