Strălucirea și teroarea vacanțelor

De-a lungul timpului, am cunoscut tot soiul de oameni care pur și simplu nu aveau chef să plece în vacanță. Printre ei se număra și tatăl meu – de asta, în majoritatea vacanțelor copilăriei mele, am fost fără el. Pur și simplu avea destule de făcut acasă și nu avea chef de interacțiunea plăcută, dar formală, cu diverși posibili interlocutori.

Nici bunicii mei nu aveau cultul va­can­țelor. Cu excepția celor de întoarcere în locul natal, undeva pe lîngă Cîmpulung Muscel, de unde erau. Oamenii migrați de la țară la oraș aveau nevoie de contactul ăsta cu locurile natale, cu adevărata lor indentitate, pînă la urmă, din cînd în cînd. De fapt, cu o anumită periodicitate. Bunica mea era cea care mergea cît de des putea la rudele ei din Valea Mare. Cumva, acolo se reîncărca. Nu se adaptase cu totul vieții de București, mai ales casnică fiind – deci ruptă de palpitantul aventurilor exterioare. Pentru ea, valorile își aveau încă locul la Valea Mare.

Bunicul meu era mereu la lucru. Nici nu avea cum să nu fie, ca unic întreținător al familiei. Și cînd nu era la muncă, era la război. Nu alesese el așa, așa l-au dus vremurile. Nu avea destul timp să stea cu familia lui, deși o întreținea. Dar și pentru el vacanțele însemnau tot întoarcerea în locul de unde provenea, doar că pentru un timp mai scurt. Totul mai pe repede-înainte. Înțeleg că bunicul meu a avut, oricum, o slujbă în care trebuia să călătorească mult, așa încît ideea de a călători de plăcere se fîsîise, oricum. Din cîte îmi amintesc eu, bunicul și bunica au avut doar două vacanțe remarcabile împreună care să nu fi fost pe lîngă Cîmpulung Muscel: una la Sibiu și una la Cap Aurora. Una dintre ele a fost atunci cînd bunicul a cîștigat la Loto. Țin minte și acum cărțile poștale hiper-entuziaste (cît de entuziast puteai fi în două-trei rînduri) pe care bunica mea mi le-a trimis din cele două locuri.

Mama mea, în schimb, era o fană necon­diționată a vacanțelor. De fapt, cumva, ea trăia o ordine inversă a lucrurilor. Vacanțele erau mainstream-ul, și lumea cealaltă, a locurilor de muncă și a comunismului, era o chestiune adiacentă. Poate era o tehnică de supraviețuire și de evaziune într-o lume cu susul în jos, în care vizuina de iepure era realitate, iar realitatea… Poate avea legătură și cu meseria ei și a tatălui meu: făceau filme documentare. Pentru asta, trebuiau să meargă adesea pe teren. Și atunci vacanța devenea munca și munca – vacanță. De multe ori m-au luat și pe mine cu ei în călătoriile astea, care, de fiecare dată, mi s-au părut fascinante (și mi-au creat un fel de ideal pentru viața mea de adult, ideal materializat parțial).

Numai că a venit un timp cînd tatăl meu care, probabil, deja se îmbolnăvise, nu mai mergea atîta pe teren. Mama a rămas singura responsabilă cu vacanțele, cele de lucru picînd. Și am intrat într-o lume fascinant-îngrozitoare, a vacanțelor fermecătoare, pe undeva, dar mai ales disciplinate. Prea disciplinate. Erau niște vacanțe cu un soi de program de lucru, în care totul se făcea rațional, cu ore fixe și cu beneficii certe. Se mînca sănătos – cît de sănătos se putea pe vremea aia. Se făcea plajă rațional. Se făceau plimbări seara, pe dig, pentru aerosoli. Se mergea la bazin, pentru că înotul e sănătos.

Înotul era și plăcut. De fapt, multe din cele mai sus menționate erau și plăcute. Sau, „performate“ cu oameni cu care te înțelegeai și care aveau umor și imaginație, puteau deveni plăcute. Doar ideea de program în sine și cu orice preț era enervantă.

Efectul acestui exces de zel al mamei asupra mea a fost o reticență la orice fel de program fix. Puteam lucra în valuri, în ultimul moment, dar constrîngerea la orice fel de program îmi repugna și-mi repugnă și azi. Evident, calamitate absolută în viața reală, cînd mai orice fel de slujbă se bazează pe un program fix.

Și totuși, am reușit să găsesc niscaiva meserii și locuri de muncă în care se poate face o medie între un oarecare program și libertatea de mișcare. Nu mi-a fost ușor să mă adaptez niciunde, prea bunele vacanțe, strălucirea și teroarea lor, m-au pierdut, întrucîtva.

După un timp, însă, odată cu trecerea anilor, am reușit să ajung la un soi de echilibru. Disciplina din vacanțele fermecător-teroriste am învățat să o aplic vieții de zi cu zi. Obiceiurile rigide de acolo au devenit rutină și, astfel, s-a conturat un mod de existență între muncă și vacanță. Sau, mai bine zis, în care cele două se contopesc, într un concept timid de dezvoltare personală/personalizată în care trăiești tot timpul, concomitent, și în vacanță, și muncind. Muncești pentru diverse deadline-uri, dar și pentru evoluția și desăvîrșirea ta. Oricît de pompos ar suna, e, de fapt, mai simplu.

În timp ce munca-vacanță îți devine program de viață, îți mai poți permite, din cînd în cînd, și cîte-o altfel de vacanță: una cu evaziuni în locuri noi, în care explorezi non-stop. Sau o alta, despre care vorbea cîndva un prieten, și mai ușor – aparent – de îndeplinit: cea de evadare în propria imaginație.

Foto: wikimedia commons