Stradale

Uneori, mai ales cînd e frumos afară, strada e pur și simplu bucurie. Te plimbi și te bucuri, fără să ai vreun motiv anume. Sau avîndu-le, de fapt, pe toate.

Ieri, de pildă, a trebuit să ies pînă undeva prin zonă, aproape. M-am întîlnit cu un domn de la care trebuia să cumpăr o carte. Aveam de mers vreo două stații de tramvai pe jos. Ne-am dat întîlnire inițial în fața unei biserici. Apoi el s-a gîndit mai bine și a zis să ne vedem în părculețul din spatele bisericii: în caz că vreunul dintre noi întîrzie, celălalt să-l poată aștepta pe o bancă. 

Am pornit agale, pe strada destul de lată la capătul căreia urma să ne-ntîlnim. Era o zonă apropiată de casa mea, dar una în care de obicei nu am treabă, pe care nu o consider familiară. Deși corectă, totul părînd și fiind la locul lui, e impersonală. Blocuri civilizate și grădini asemenea. Fără prea multe magazine, fără case asupra cărora să-ți lași privirea să curgă. 

Și totuși, drumul în sine îți scoate mereu cîte ceva în cale. Fie doar o tufă mai neobișnuită de flori galbene, fie o gașcă de copaci înfloriți, al căror alb te aruncă într-o altă stare: una mai plutitoare. De fapt, orice drum are efectul ăsta asupra mea, oricît de insipidă ar fi zona prin care se derulează: mă aruncă într-o stare de timid zbor pe un fond de plăpîndă visare. Spun „timid” pentru că e, de multe ori, unul precum cel al găinilor care vor să treacă mai repede dintr-o parte într-alta a ogrăzii: unul doar vag țopăit, săltat deasupra asfaltului. 

Dar e suficient. Drumul, chiar un drumușor, are mereu puterea să te scoată din mlaștina cotidianului. Cel puțin asupra mea are puterea asta. Îți schimbă imediat perspectiva: dintr-una statică, în care băltești, te face să plonjezi în modul „aventură”. Te duci spre altceva, oricît de minuscul. Și atunci ai ochii măriți (plăpînda visare de care vorbeam), urechile ciulite și simțurile, în general, treze. Ești atent la orice mișcă-n jurul tău, dar și la cele care doar sînt acolo ca să fie privite. 

Modul „aventură” își are varianta lui de „lume mică”: aici nu e un quest, e mai mult o cunoaștere familiară și afectivă, dar necesară. E o aventură controlată, previzibilă, mai curînd o repetiție sau un exercițiu de aventură. În „lumea mică” nu ți se prea poate întîmpla ceva măreț. Nu vei trăi nici înfruntarea vieții tale, nici extazul ei, în cele mai multe cazuri. Însă vei evada discret din cotidian și te vei bucura delicat, dar consistent. 

Pe scurt, domnul cu cartea mă aștepta, cuminte, pe o bancă de lîngă părculeț. Inițial îl confundasem cu un altul, de pe banca de vizavi, care arăta precum din filmele ori clipurile cu haiduci. Dar nu: domnul cu cartea era cum mi l-am imaginat, la locul lui, politicos. Era, ca și mine, un reprezentant al „lumii mici”. Al unei lumi neostentative, amabile, care-și dorește să nu-și tulbure prea apăsat propria ordine. 

Bucuroasă de succesul „operațiunii carte”, am pornit-o înapoi, de astă dată pe cealaltă parte a străzii. Parte cu nimic deosebită de cea paralelă cu ea, cu o singură excepție: în față, la orizont, orbitor și emoționant, se afla chiar el, în toată strălucirea-i. Desigur, soarele. Era răscolitor cum te întîmpina parcă la capătul celălalt al străzii: mai trebuia doar să mergi puțin și pășeai drept în brațele lui. 

Pînă să ajungi acolo, însă, făcea minuni pe drum: de curînd montatele dale multicolore, care puteau aduce de departe cu cărarea din Vrăjitorul din Oz, erau acum poleite. Tot drumul meu de întoarcere, de altfel, se făcuse, brusc, din aur curat. Iar oamenii care treceau pe el, fie cei doi îndrăgostiți cu sacoșa lor de shopping, fie domnul mai în vîrstă care se ridicase de pe o bancă, fie grupul de tineri cu orice preț zglobii, cu toții deveniseră, în lumina de apus, personaje dintr-un teatru de umbre. Deodată „lumea mică” ajunsese maiestuoasă, îți lua ochii nu cu ostentație, ci copleșindu-te de-a dreptul. Pentru că așa e cu „lumea mică”: atunci cînd se transformă, o face tăindu-ți respirația. Căci, deși e confortabilă și previzibilă, de cele mai multe ori, cînd îți oferă cîte un dar, uită de limite.