Stradă și agresivitate

Constat, în ultimul timp, în jurul meu, tot mai multă agresivitate. E ca și cum lumea și-ar fi pierdut răbdarea, le-a ajuns celor mai mulți starea asta ciudată, care pare să nu se mai termine și pe care n-o poți asemăna cu nimic de pînă acum. Care e gravă și-n același timp pare că nu e, care e amenințătoare într-un fel nevăzut și nepalpabil atunci cînd nu te-atinge direct.

Cert e că, atît printre oamenii apropiați, cît și printre unii întîlniți întîmplător, sînt semeni de-ai noștri pe care i-am surprins cu gesturi, eufemistic spus, neașteptate. Gesturi sau povești despre gesturi prin care voiau să-și reverse furia pînă atunci mocnită asupra celorlalți. Am auzit, de pildă, dinspre partea feminină, povești cu cosmeticiene care n-au mai avut răbdare cu trupul clientelor, luîndu-le cu asalt imperfecțiunile. Cu coafeze care le-au vopsit părul în altă culoare, în așa fel încît o respectabilă doamnă s-a trezit portocalie în loc de șatenă. Cu pedichiuriste care au recunoscut, pentru prima dată, inutilitatea lacului pe unghiile de la picioare.

Dar să nu ne oprim într-o strîmtă lume feminină. Povestea cu apa caldă și căldura, despre care scriam, într-un articol precedent, că i-a afectat pe mulți, a devenit, ce-i drept, și mai stringentă acum, cînd chiar e frig afară. Caloriferele nu sînt încă destul de calde, ceea ce continuă să trezească reacții neșteptate în diverse persoane (printre care, de astă dată, mă regăsesc). Oamenii își postează frustrările pe paginile de Facebook ale autorităților și trimit sesizări „instituțiilor abilitate”. Ba chiar unii încep cu discursul clasic despre „vremurile de altădată” (nu știu la ce vremuri fac referire, de altfel, pentru că în timpul lui Ceaușescu muream cu adevărat de frig).

În ce privește minunatul nostru transport public, firmele de car sharing, se pare că șoferii au descoperit, în sfîrșit, că să mergi după aplicație nu e întotdeauna cea mai bună soluție. E un fel de război cu aplicațiile și ne-am întors la epoca indicațiilor clientului – care, mult timp, fusese trecut pe mut și scos în decor. Acum se reînnoadă plăcutele conversații cu taximetriștii de pe vremuri, în care tandemul șofer-client chibițează pe unde s-o mai apuce, pe unde-o fi mai liber și de ce, ajungînd, în final, ori la starea dezastruoasă a traficului și a lucururilor din România, în general, ori la chestiuni personale, la povești de familie.

Așa mi s-a-ntîmplat cu un domn mai în vîrstă de la o asemenea companie. La început n-avea mască și i-am atras atenția. Apoi a boscorodit aplicația, întrebîndu-mă pe mine unde merg și pe unde vreau s-o iau. Date fiind slabele mele abilități de orientare, cu un grad ridicat de inexactitate și poezie a indicațiilor, am ajuns, la prima destinație, cu vreo două blocuri mai încolo. Nimic senzațional pînă aici. Domnul m-a întrebat de ce nu mi-am luat carnetul pînă acum, eu i-am răspuns cum m-am priceput, ideea fiind că am făcut școala, dar nu păream pregătită să dau examenul. A sunat cineva din familia lui, cred că soția, și așa am aflat detalii despre copii și nepoți, căci domnul avea. S-a conturat o atmosferă idilică, eram chiar prieteni de-un sfert de oră, aș putea spune. Domnul s-a destins și, încet-încet, a început să-mi împărtășească din părerile lui politice, care aveau iz de Antena 3. Cînd o altă mașină ne-a depășit, nu știu cum, în trafic, a-njurat. Nu total indecent. Și asta s-a mai pomenit. Atmosfera destinzîndu-se, ca atare, de tot, mi-a povestit și alte banale întîmplări din trafic: la un moment dat, o blondă, genul piți, nu mai știu de ce, în orice caz ea fiind de vină, i-a făcut semnul cu degetul. El a ajuns-o din urmă și, prin geamul deschis al mașinii ei, a „prins-o de ciuf” și i-a „dat doi pumni”. După care a plecat mai departe, în ovațiile unui alt șofer care trecea pe acolo.

Cursa a continuat, și conversația la fel de casual. Din partea lui. În ce mă privește, m-am abținut să mai fac remarci. Am priceput morala din povestea cu „pițipoanca”. Am ajuns cu bine la destinație.

La vreo două zile după aceea, prin cartier, în fața unei farmacii, o doamnă masivă, aparent respectabilă (ce-o mai fi însemnînd, de fapt, și asta), s-a repezit la mașina unui taximetrist parcat pe trotuar. A început să țipe violent, aruncîndu-i în parbriz o pleiadă de injurii. Pe taximetrist nu l-am văzut la chip, era baricadat în întunericul mașinii. Sigur că nu avea ce căuta cu mașina pe trotuar. Dar mica și consistenta doamnă-n blugi, cu ochelari și coadă de cal, la vreo două vîrste, și-a descărcat asupra mașinii și a ocupantului ei o furie crescîndă. Și-a băgat și și-a scos tot ce se bagă și se scoate, la nivel de discurs, cu asemenea ocazii. În final l-a amenințat că-i dă și vreo două, mașinii sau chiar lui, n-am înțeles. Cert e că-n momentul ăla taximetristul s-a speriat, bănuiesc, și și-a luat tălpășița. Oricum lumea se adunase ca la urs, distanțată și mascată, desigur. Era o frumoasă seară de noiembrie și toamna își așternea peste noi toți celebrul covor multicolor.