Statul, finanța și criza
- ce capitalism vrem, aceasta este întrebarea! -
În contextul dezbaterilor privind criza actuală, Nouriel Roubini a iscat rumoare prin invocarea lui Karl Marx; el a pus sare şi piper pe discuţii ce au loc în rîndurile economiştilor, la noi şi în alte părţi. Voi încerca să evidenţiez cîteva aspecte reluînd puncte de vedere exprimate cu alte prilejuri (vezi şi articolele anterioare pe care le-am publicat în Dilema veche: „Keynes, nu Marx, se întoarce“, nr. 246, 2 noiembrie 2008; „Cînd finanţa perverteşte piaţa şi corodează democraţia“, nr. 385, 30 iunie 2011, reluat în versiune engleză pe www.eurozine.com).
Chestiunea „instabilităţii“ este veche în literatura economică; ea este un laitmotiv pentru cei care recuză capitalismul şi este temă de analiză pentru economişti nemarxişti, care examinează mişcarea inerent ciclică a economiei. Atenţia este astfel orientată către determinanţi ai fluctuaţiilor, amplitudinea lor, împletirea între factori reali şi monetari etc. O întreagă teorie s-a dezvoltat în acest sens, care a influenţat abordări de politică macroeconomică, de conduită a băncilor centrale înăuntrul sistemului economiei de piaţă. Aici putem plasa disputa între curente teoretice şi de politici, între cei care pledează pentru intervenţia publică în economie şi cei care sînt adepţii regulilor (rules) cu intervenţie minimă. De pildă, regula de expansiune a cantităţii de monedă ţinînd cont de creşterea factorilor de producţie (teza de bază a doctrinei monetariste); această regulă este sprijinită de o presupoziţie legată de acţiunea considerată implacabilă a forţelor de echilibrare a sistemului, cu costuri rezonabile. Există însă teza alternativă, îmbrăţişată de economişti de persuasiune keynesistă (neo-keynesistă), care, pornind de la existenţa „echilibrelor multiple“, dintre care unele foarte rele (cu subutilizare masivă de resurse, şomaj foarte înalt – aşa cum a fost între anii 1929-1933), reclamă politici publice care să permită tranziţia de la o stare rea la una acceptabilă. Această dezbatere a dominat lumea academică şi a politicilor publice după Marea Depresiune din secolul trecut, fiind însoţită de alternanţe la „putere“, în funcţie de mersul economiilor, erori şi excese de politici economice, relaţia între politică şi mediul de afaceri etc.
Un precursor al lui Roubini este Joseph Schumpeter – Capitalism, Socialism and Democracy (1943). Acesta a fost direct influenţat de Marea Depresiune. Lucian Croitoru şi Aurelian Dochia au temei să aprecieze că, în lumina a ceea ce ştim despre sistemul comunist, îmbrăţişarea tezelor marxiste ca viziune normativă (deci nu simpla descriere a funcţionării pieţelor) contrariază. În Manifestul Comunist întîlnim gîndirea potrivit căreia economia trebuie ordonată precum o fabrică, cu alocare directă (centralizată) a resurselor, pe baza unui sistem de comandă (filozofie economică reluată de V.I. Lenin în Statul şi Revoluţia). Această viziune a fost invalidată de istorie; am în vedere şi totalitarismul politic indus de sistemul de comandă. Roubini este precedat, între alţii, de Hyman Minsky, care s-a ocupat de analiza instabilităţii pieţelor financiare şi care este citat adesea în dezbaterile ultimilor ani. În fapt, filiaţia de idei Roubini-Minsky mi se pare a fi relevantă.
Rolul pieţelor, al libertăţii economice, pentru manifestarea spiritului întreprinzător, a inovaţiei, conferă forţa intelectuală a şcolii austriece; acest rol a fost subliniat de Fr. Von Hayek, L. von Mises şi alţii în dialogul cu economişti marxişti de la Cambridge (Marea Britanie) înainte de şi după Marea Depresiune. Oskar Lange şi-a dat seama de percutanţa analizei hayek-iene şi a încercat să imagineze cum ar funcţiona un „socialism de piaţă“. Celebră a rămas disputa privind „calculaţia economică“. Pieţele sînt necesare şi pentru alocarea resurselor; simpla simulare a pieţelor (vezi metode elaborate de L. Kantotovici şi V. Novojilov şi utilizate în ţări comuniste) nu este suficientă.
Mi se pare însă incorect să contrapunem, într-o formulă maniheistă, pieţele, politicilor publice, reglementărilor. Capitalismul modern are în ţesut şi construcţie relaţia între un sector public şi unul privat, existenţa unor reglementări. Marea dilemă nu este piaţă vs non-piaţă (stat), ci ce tip de economie de piaţă (capitalism) este mai performant din punct de vedere economic şi social. A gîndi că politicul poate fi abstras din economic/social este o fantezie, inoperabil în realitate. Prin politică trebuie să avem în vedere distincţia ce se face în engleză între „politics“ (lupta politică, pentru putere) şi „policy“ (politici publice). Problema este dacă „policy“ este de calitate, dacă politica ajută ca prin „policy“ economia să funcţioneze mai bine. Întrebarea este deci ce este un bun „policy“.
Opinia mea este că originea crizei financiare şi economice actuale rezidă în supra-financializarea unor economii industrializate, proces care s-a produs în ultimele decenii. Această suprafinancializare (exprimată de ponderea industriei financiare în ansamblul activităţii economice şi mai ales în profituri – care după unele date a ajuns la cca 40% în SUA) a vulnerabilizat şi fragilizat economii în ansamblu, a accentuat dezechilibre în spaţiul global. Şi ceea ce economişti care lucrează în bănci centrale nu pot subestima, a mărit enorm riscuri sistemice prin interconectivitate, complexitate şi inovaţii financiare exotice/toxice. Crizele nu pot fi eliminate, dar magnitudinea lor poate fi atenuată; funcţionarea pieţelor financiare poate fi influenţată. A considera finanţa ca fiind un dat imuabil este un fals. După marea criză din secolul trecut, au fost adoptate măsuri care au îmblînzit pieţele financiare, inclusiv la nivel internaţional (prin aranjamentele Bretton Woods). Ceea ce este văzută ca o perioadă de prosperitate în ultimele decenii a fost presărată cu episoade severe de criză în America Latină, Asia, Europa (ţările scandinave în anii ’90, Rusia) şi chiar în SUA (anii ’80), care au coincis cu liberalizare financiară intensă. Nu cred că cei ce au trăit căderea masivă a economiilor asiatice între anii 1997-1998 judecă cu voioşie cum s-a făcut liberalizarea pieţelor financiare. Şi nici nu există o evidenţă empirică solidă care leagă creşterea economică de o anume structură a intermedierii financiare. În plus, Marea Moderaţie a fost ajutată de credit în exces şi importuri ieftine din Asia; ea a fost, în largă măsură, o mare iluzie. Sînt numeroase date care atestă că aşa stau lucrurile.
Suprafinancializarea a mărit excesiv dependenţa unor economii de industria financiară, le-a vulnerabilizat. Mai mult, în cazul Marii Britanii s-a înregistrat un recul puternic al unor sectoare industriale care excelau şi care se bizuiau pe cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică. Şi aceasta s-a întîmplat exact în perioada de avînt industrial al multor ţări asiatice (care evitau să aplice catehismul FMI şi al Băncii Mondiale). Este evoluţia menţionată din Regatul Unit de salutat? Eu cred că nu. Putea această evoluţie să fie prevenită? Eu cred că da. În nu puţine ţări, bugetele publice au explodat după izbucnirea crizei, cînd datorii private (pierderi ale sectoarelor bancare) au fost preluate la datoria publică. Îndatorarea excesivă a sectorului neguvernamental a accentuat criza, în numeroase ţări. Această situaţie este valabilă şi pentru România, dacă avem în vedere că datoria publică era în jur de 18% din PIB la finele lui 2008 şi că grosul deficitelor externe a fost cauzat de sectorul privat între anii 2006-2008. Sigur, aici trebuie să avem în vedere reguli ale jocului în UE (ex: obligaţia de a deschide contul de capital) care au favorizat un model de creştere fragil.
Sînt de blamat guverne şi bănci centrale că au intervenit pentru a evita topirea sistemului financiar? Eu cred că nu. Lecţia Marii Depresiuni a fost învăţată, cel puţin din acest punct de vedere. Sînt surprins însă de strîmbarea, deturnarea narativului pe care o observ în unele analize. Se menţionează intervenţia statului prin promovarea unor programe sociale, trăgîndu-se concluzia, sau sugerîndu-se, că acestea au determinat criza economică. Ca şi cum natura intermedierii financiare din ultimele decenii îşi are originea în programe sociale, ceea ce este un nonsens după mine. După logica celor ce critică intervenţia în economie a autorităţilor publice, nu ar trebui să existe nici bănci centrale.
Avem nevoie de revederea reglementărilor privind capitalul propriu şi lichidităţile băncilor? Eu cred că da, deşi am îndoieli că sindromul „too big to fail“ poate fi atacat eficace în lipsa unor cerinţe de tipul Glass-Steagall şi chiar a spargerii entităţilor prea mari. Trebuia să facă apel România la un împrumut în iarna lui 2008/2009 pentru a evita o criză de lichiditate extrem de periculoasă? Are sens să fim preocupaţi de creditele în valută? A fost nevoie de Iniţiativa de la Viena? Putea face mai mult BCE pentru a preveni mişcările de capital din anii pre-criză, care au creat ciclul, avînd şi prăbuşire în Irlanda, Spania etc.? Eu cred că da. Şi vedem cum toate aceste chestiuni implică intervenţie publică, interferenţă cu forţele pieţelor.
Există o relaţie, fie şi implicită, între explicarea crizei prin intervenţia statului în economie şi natura statului. Opinia mea este că această gîndire nu distinge între natura socială a statului modern, în democraţiile liberale (dincolo de variante de model), şi excese ale sistemelor asistenţiale, ca şi necazuri izvorîte din demografie şi sclerozarea unor instituţii (în accepţia lui Mancur Olson şi Douglas North). Este totodată curios să se explice sisteme de asigurări sociale prin existenţa comunismului. În SUA, sistemul asigurărilor sociale a fost iniţiat în 1935, ca o consecinţă a Marii Depresiuni (nu prin raportare la Uniunea Sovietică). Elemente de asigurări sociale au fost introduse în Germania (Prusia) înainte de 1900. Şi ironia face ca cele mai performante economii europene să fie în ţările (Germania, ţări scandinave) unde cheltuielile publice deţin cea mai ridicată pondere în PIB. În timp ce în SUA, creşterea puternică a deficitelor bugetare şi a datoriei publice a fost cauzată, în principal, de operaţiuni militare şi de securitate. Nici nu trebuie să stabilim o relaţie mecanică între nivelul cheltuielilor publice şi cel al datoriei publice; o economie poate avea un buget public mai mare decît al alteia ca pondere în PIB şi, în acelaşi timp, o datorie publică inferioară. Fiindcă datoria publică depinde de echilibrul bugetar de-a lungul timpului, şi nu de nivelul cheltuielilor bugetare numai (adică ignorînd nivelul veniturilor bugetare). Această situaţie este sesizabilă între ţări din UE. Volumul cheltuielilor publice în PIB exprimă şi conţinutul unui contract social între cetăţeni şi stat. Ce spun acum nu este o pledoarie pentru bugete publice mărite, ci pentru o analiză mult mai nuanţată.
Sînt de acord că statul providenţial trebuie reformat şi chiar diminuat; că intrăm într-o eră dominată de imperative de frugalitate, cumpătare în consum şi gestionarea resurselor. Pe de altă parte, trebuie spus că asigurări sociale (ca expresie a statului social) nu înseamnă pur şi simplu milostenie, solidaritate socială (ca principiu eminamente moral) sau captarea bunăvoinţei electoratelor; ele fac parte dintr-un mecanism economic şi social complicat, ipostaziat şi de un contract social, care încearcă să prevină sincope economice, tensiuni sociale, să asigure şanse egale în societate. În plus, există bunuri publice care ajută însăşi economia privată să funcţioneze – de pildă, infrastructura de bază. Iar a încerca să privatizezi sistemele de educaţie şi asistenţă medicală în totalitate mi se pare o întoarcere în preistorie.
Natura socială a statului nu poate fi eliminată fără a induce mari convulsii, pereclitarea însăşi a democraţiei. Dani Rodrik şi alţii explică de ce sistemele de asigurări, ca instituţii sociale (alături de drepturi de proprietate, norme/reglementări, instituţii cu funcţie macroeconomică etc.) au un rol-cheie în funcţionarea societăţilor moderne. Aşa cum băncile centrale operează ca împrumutători de ultimă instanţă, tot astfel operează mecanisme de asigurări sociale. Unii subestimează „contextualizarea socială a economiei“ (ceea ce Marc Granovetter, sociologii în general, numesc „social embeddedness“). Aici găsim probabil o explicaţie plauzibilă pentru construcţia defectuoasă a unor programe de stabilizare economică în America Latină şi Asia, în deceniile trecute, dincolo de influenţe paradigmatice.
Nici competiţia cu economiile asiatice în ascensiune rapidă nu implică demantelarea statului cu funcţii sociale. Nu întoarcerea în timp, la capitalismul secolului al XIX-lea (cel ilustrat de romanele lui Charles Dickens) este soluţia. Este nevoie de o redimensionare a beneficiilor sociale pentru a stabiliza (adesea pentru a reduce) datorii publice, care afectează dinamica economică. Nivelul salariilor este o problemă majoră acolo unde productivitatea nu este corespunzătoare. Dar tot atît de îngrijoraţi trebuie să fim de creşterea inegalităţii veniturilor, fenomen consemnat în ultimele două decenii în ţările membre ale OCDE, exact în perioada de „mare prosperitate“. Această inegalitate în creştere nu s-a simţit prea mult înainte de criză întrucît creditul a fost abundent, ieftin. Acest fenomen erodează clasa mijlocie, cimentul social, mai ales în condiţii de criză. Şi fără clasa mijlocie viguroasă, democraţia slăbeşte.
Se cuvine să ieşim din contrapunerea simplificatoare între stat (să citim politici publice) şi pieţe. Există o literatură solidă privind funcţionarea unui sector public eficient şi aplicarea de politici publice sănătoase; cum se poate lupta împotriva corupţiei, a căutării de rente (rent-seeking), a politizării excesive a aparatului public etc. Tot astfel există o literatură bogată privind funcţionarea pieţelor, cu imperfecţiunile şi externalităţii lor, cu eşecuri de coordonare, cu iraţionalitate/emoţii şi cercuri vicioase – mă refer mai cu seamă la pieţele financiare. Dar şi în cazul altor pieţe există preocupare faţă de abuzul poziţiei dominante, coliziuni, captura politicii publice, miopia vizavi de probleme ecologice, relaţia cu generaţii viitoare. În fine, economiştii lucizi trebuie să fie pregătiţi şi pentru situaţiile extreme (tail risks), cînd sînt necesare măsuri extraordinare, ce par a ieşi din matrici convenţionale. Aşa s-a întîmplat în această criză, cînd bănci centrale au fost obligate să intervină, într-un fel sau altul.
Politicile publice sînt răvăşite de o criză teribilă; o lungă perioadă de timp ele au fost dominate de o paradigmă simplistă. Statul cu funcţii sociale are excese şi malformaţii şi trebuie să fie reformat, dar nu el stă la originea crizei actuale. În fine, nu trebuie să neglijăm marea problemă etică. Această criză a socializat pierderi ale privaţilor (băncilor) şi a mărit datorii publice în condiţiile în care polarizarea veniturilor doare economic şi social tot mai mult. De aceea este nevoie de echitate (fairness) în distribuţia poverii ajustărilor. Altminteri, tensiuni sociale se vor transforma în explozii tot mai greu de controlat. Credinţa oarbă în echilibrarea pieţelor ca şi ataşamentul mistic în etalonul aur au condus la Marea Depresiune, cu consecinţe ce au favorizat venirea la putere a naziştilor în Germania şi Al Doilea Război Mondial. Lumea are nevoie de pragmatism, luciditate, de îmblînzirea pieţelor financiare. Mi se pare neavenit să vorbim despre un asalt contra pieţelor din partea guvernelor, în condiţiile în care dereglementarea financiară ne-a adus în pragul unui dezastru. Lumea are nevoie de întoarcere la raţiune. Ce tip de capitalism vrem, aceasta este întrebarea!
Daniel Dăianu este profesor universitar la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). Cel mai recent volum al său: Capitalismul încotro? Criza economică, mersul ideilor, instituţii, Polirom, 2009.