Stăteam la Mall,

la Starbucks şi-mi închipuiam poveştile oamenilor ce urcau-coborau cu banda rulantă. Nu vi le voi spune. Altceva e de spus. Un tip-timp şi-a plimbat copilul în căruţ vreo juma de oră. Mediu septic, copilul putea dormi cuminte, fără tramvaie. În jur, de mă gîndesc, ioc parcuri. Alt bărbat-pătrat stătea lîngă mine cu o cafea mică-mică şi celofănea femei. Cu privirea doar le agăţa. Le privea insistent şi unele păreau că vin spre cafeneaua asta, parcă cliente, parcă mi se părea mie. Două fete-cucuiete cu tone de praf pe faţă, de 14-15 ani, ciripeau cu ochii pe mobil şi pe intrarea Mall-ului. Uite, bărbat-femeia cu ochelari de soare pe nas, din ăia uriaşi, deşi eram în interiorul clădirii. Ce-am de spus despre băiatul de la Starbucks stînd într-o pauză, bănuiesc, vorbind tare pe mobil şi fiind prins în mrejele unei buboase: „Ce faci, nu comanzi? Păi, vorbeşte cu fetele!“. Şi, politicos şi dîndu-se mare, merge şi cere un frappuccino pentru păsărică.

Timidă, cu frică. Se sprijinea, îi plăcea că el a cerut pentru ea. N-avea fata asta altă treabă la Mall decît chemarea flăcăului. Şi am stat gură-cască. Şi mi-am dat seama că singurul lucru ce contează în Mall-ul ăsta mare care-i lumea este Fizicul. Să fii fizic, să spui fizic, să stai, să aştepţi. Fizic să exişti. În rest, cred că are prea puţină importanţă. Fizic să fii la o cafea. Să fii. Dacă nu eşti, nu exişti. Eşti invizibil? Eşti la Mall. Eşti văzut. Fizicul. Văzutul. Pe asta se bazează Dorobanţiul de fiţe. Lipscaniul de şmecheri. Ştiu poveşti în care mama îşi aducea fetele şi le lăsa la o cafea. Să fie observate. Vînate. Să tragi trei ore de o cafea. Dar să fii văzut. Nu alcool, nu agresiune. Nu. O apă, o cafea. Cînd nu mai eşti vînat, nu mai exişti. Îngropatule!