Stătea la metrou, în stație. Unirii, spre Politehnică

Stau gură-cască. Ca mine încă zece. Două tipe vorbeau la telefon. Trăncăneli. Aia, aia, aia. Deodată din seninul acestei gloate se desprinde un puști. Se duce periculos spre linia de metrou. Zic: hai, te rog, nu! Și odată, de pe marginea peronului, își face vînt. Vine cu toată forța, cu tot umărul lui solid. Taur. Intră în tonomatul de alimente: apă, sucuri, ciocolate, snack-uri. Tot peronul observă, cu ocazia asta, tonomatul. Băi, uite, e un loc de unde se poate lua mîncare. Eu, cel puțin, nu-l văzusem. Și dă o dată. Și vine a doua oară. Mai scurt. Ca o placare de rugby. Așa ceva n-am văzut. Dar tonomatul răspunde. Îi dă o ciocolată. Incredibil. Mă uit. Mi se face sete pe loc. Ce-ar fi să-ncerc și eu, nu-s mai prost, nu? Încep discuțiile. Bondocul e gras, nu-l lasă mă-sa să ia ciocolată. Bă, ce apă infectă e la tonomatele astea! Întreb: să chemăm poliția? Tăcere. Apoi îmi zic: îmi plac grăsunii, de ce să chem poliția? Se discută despre cum sîntem furați zilnic. Se trece la prețurile la pătrunjel și, bineînțeles, la ciocolata care aduce fericirea. Puștiul se învîrte ceva mai încolo. Nepedepsit. Eu rămîn frustrat. De ce mi-o fi venit mie ideea de a-l turna? Chiar, de ce oi fi avut ideea asta? Vreo săptămînă mă macin cu gîndul ăsta. Apoi, azi, cînd scriu articolul, realizez că primul gînd a fost totuși că aș vrea să dau și un brînci mașinii, să-mi iau o apă. Bondocul îmi făcuse poftă. Îmi lăsase gura apă. Ce hoț sînt.