Stai un pic mai departe

„Ai limite personale slabe“, ți se spune de cîte ori te plîngi că rezolvi o problemă care nu e responsabilitatea ta, că asculți criticile fără să ripostezi, participi la activități care nu-ți sînt pe plac, preiei fără comentarii munca altcuiva, îi lași pe ceilalți să decidă pentru tine. Cred că săptămînal dau peste un articol care vorbește despre importanța setării și menținerii unor limite sănătoase – un semn de echilibru și o modalitate de a le comunica ferm celorlalți cum dorești să fii tratat.

Putem vorbi despre limite în mult mai multe aspecte decît ne-am fi gîndit. Cele fizice, legate de spațiul personal și de contactul direct cu ceilalți, se referă și la comentariile nepotrivite despre greutatea, vestimentația sau aspectul unei persoane; cele de comunicare implică felul și tonul în care ți se spun lucruri sau ți se trasează cum să vorbești sau cînd să taci, în special la locul de muncă; cele emoționale privesc mai mult raportul cu familia și prietenii, cît de multe dintre problemele lor poți duce și cîtă nevoie ai de spațiu; ar mai fi unele legate de energie, care poate fi epuizată dacă preluăm starea negativă a celor din jur, de bani și de ce sîntem dispuși sau nu să facem cu ei, de timp, unde îl alocăm și cum îi tratăm pe cei care nu ni-l respectă, mentale, care țin de relația cu noi înșine și de maniera în care, uneori, ne certăm singuri și, în sfîrșit, limitele în relații interpersonale, care le înglobează pe toate cele de mai sus și prin care, practic, determinăm raporturile cu cei din jur, comportamentele pe care le acceptăm și reacția noastră la cele indezirabile. Într-un fel, cine sîntem în relație cu ceilalți.   

În momentele în care încă ne mai întrebăm dacă ne sînt încălcate limitele, cel mai simplu este să fim atenți la senzațiile din corp. Dacă întîlnirea cu anumite persoane sau situații ne face să ne simțim inconfortabil, secătuiți de energie, anxioși, îngrijorați, cu un gol în stomac, ba chiar pe punctul de a plînge, răspunsul nu poate fi decît unul singur. Dacă acceptăm ca cineva să întîrzie mereu la întîlnirile cu noi pe motiv că „așa este el“, dacă nu ripostăm cînd ne ironizează pe motiv că „a glumit“, dacă participăm la evenimente unde nu dorim să fim numai pentru a evita confruntarea verbală cu o persoană suficient de nepoliticoasă încît să ne bată obrazul în public, ne dizolvăm singuri limitele și ne facem rău. Pandemia a venit și ea cu ceva extrem de nociv pentru relațiile de cuplu sau de familie: a anulat, în multe cazuri, limitele dintre serviciu și timp liber. Mulți dintre noi putem lucra acum de oriunde, dar mai știe să spună cineva, cu exactitate, cît și cînd muncește?

Citesc lista de cauze ale lipsei limitelor sănătoase și mi se pare că o copilărie petrecută parțial în comunism ne-a făcut să le bifăm aproape pe toate: violență domestică, abuz de orice fel, atașament nesigur sau anxios de părinți, traumă. Dar, cine știe, poate mă înșel și felul în care s-au format unii dintre noi are mai puțină legătură cu realitățile istorice. Poate există și acum copii educați să facă totul perfect și la timp, să ia întotdeauna notă mai mare decît colegul (decît toți colegii), să-și țină părerile (de copil) pentru ei, să nu țipe niciodată și, pentru nimic, dar absolut nimic în lume, să nu-și facă părinții de rîs. Copiii aceștia ajung, majoritatea, niște tineri manierați și molatici, care nu ocupă niciodată prea mult loc, nu fac zgomot, nu spun ce cred ca să nu supere sau să nu se rîdă de ei. Oameni manipulabili care nu numai că nu au limite clare, dar de-a dreptul țin sus o pancartă pe care scrie, cu majuscule: Călcați-mă în picioare! Și pe care o citesc (și nu-ți trebuie studii de psihologie, astrologie sau chiromanție ca să explici asta) taman destinatarii potriviți.

Treci de 40 de ani și abia atunci începi să te întrebi ce îți place cu adevărat, a cui companie îți dă o stare bună, unde îți dorești să fii și cum accepți să fii tratat (teoria „stai, schimbă sau pleacă“ se aplică cu succes peste tot). Înveți că există limite care nu sînt negociabile, care trebuie apărate cu orice preț și unde nu e loc de compromisuri. Și unele mai puțin ferme, care nu îți ies întotdeauna, cu care mai cedezi, din cînd în cînd, fără ca acest lucru să fie grav. Încerci să nu încalci limitele altora și atunci cînd îi cauți după mult timp pentru că ai nevoie de ceva, cum procedăm cu toții, pornești de la întrebarea „Tu ce mai faci?“ și chiar îl asculți pe celălalt, măcar cîteva minute. Și, mai ales, ai certitudinea că declararea limitelor nu este decît începutul. Urmează munca grea, de reafirmare și întărire a lor, chiar dacă pe moment te simți inconfortabil și un pic egoist. Iar munca asta nu se termină nicicînd.