Spre o nouă formă de tribalism?
Din perspectivă istorică, libertatea este prima revendicare a omului. Asemenea lui John Stuart Mill ne referim mai ales la libertatea civilă sau socială; adică pînă unde şi în ce condiţii societatea îşi poate exercita puterea în mod legitim asupra individului, mai precis care este natura acestei puteri şi care sînt limitele sale. Potrivit filosofului englez două ar fi principiile care ar trebui avute în vedere referitor la istorica luptă dintre libertatea individului şi autoritatea societăţii, exercitată de aceasta, în mod tradiţional, prin stat, dar şi prin influenţa factorului religios, şi anume:”mai întîi, că individul nu este răspunzător în faţa societăţii pentru actele sale, cîtă vreme acestea privesc doar interesele sale şi ale nimănui altcuiva; sfaturile, recomandările, strădania de a convinge, precum şi evitarea celui în cauză de către ceilalţi oameni, dacă acest lucru este considerat necesar de către aceştia spre propriul lor bine, sînt singurele măsuri prin care societatea îşi poate exprima în mod îndreptăţit aversiunea şi dezaprobarea faţă de conduita lui; în al doilea rînd, că, pentru acţiuni care aduc prejudicii intereselor altora, individul este răspunzător, fiind pasibil fie de pedeapsă legală, fie de una socială, dacă societatea este de părere că ori cea dintîi, ori cea din urmă este necesară pentru a se apăra.”[1]
Libertatea fiinţei este rezultatul voinţei acesteia şi are la bază raţiuni şi motive alese de ea, independent de orice constrîngere exterioară.[2] În plus, exprimă încrederea în om, în raţiunea lui şi, pe cale de consecinţă, în libertatea individului de a trăi responsabil, de a da un sens vieţii sale prin decizii personale. Decizii personale care, potrivit lui Karl R. Popper, “pot să ducă la modificarea unor tabuuri şi chiar a unor legi politice ce nu mai sînt tabuuri… Iar în zilele noastre mulţi indivizi iau decizii raţionale privitor la dezirabilitatea sau indezirabilitatea unei noi legislaţii şi a altor schimbări instituţionale; adică decizii bazate pe evaluarea consecinţelor posibile şi pe o preferinţă conştientă pentru unele dintre ele.”[3]
Însă, asemenea idei cu mare încărcătură morală şi socială, precum şi cu semnificative consecinţe politico-juridico-economice sînt opuse caracteristicilor unei societăţi tribale sau colectiviste, marcată de: ”accentul pus pe importanţa capitală a tribului, fără de care individul nu este nimic”; rolul primordial al unor forţe supranaturale capabile de a produce miracole şi cu o atitudine iraţională faţă de obiceiurile rigide din viaţa socială. Aceasta, potrivit aceluiaşi Karl Popper, este o societate închisă[4]. În opoziţie cu acest tip de societate se află societatea deschisă, în care şi noi românii, după 1989, aspirăm să trăim. Pentru aceasta însă apreciez că ar fi necesar să ne străduim ceva mai mult. Dar, tranziţia la o asemenea societate – o adevărată revoluţie în istoria omenirii – nu a fost deloc uşoară, care tranziţie “după cît se pare este încă la începuturile ei”.[5] Pentru civilizaţia noastră europeană rolul primordial l-a jucat Grecia antică, mai precis epoca lui Pericle, cea în care s-a făcut acel pas uriaş de la tribalism, în care omul era o cantitate neglijabilă, la democraţie, la umanitarism, la promovarea omului ca individ raţional capabil, prin forţe proprii, să dea un sens propriei existenţe în competiţie loială cu ceilalţi indivizi şi să se lupte cu şanse împotriva nesiguranţei specifice unei societăţi deschise; la formularea unor principii precum cel al egalităţii în faţa legii şi al individualismului politic.[6]
În plus, atitudinea de încredere în om, în valoarea sa promovată de mişcarea umanistă – mişcare socială şi culturală apărută în Europa de Vest în secolul al XIV-lea – a reprezentat o reală revoluţie care “a cucerit lumea în ultimele cîteva secole... Potrivit umanismului, oamenii trebuie să extragă din experienţele lor interioare nu numai sensul propriilor vieţi, ci şi sensul întregului univers. Aceasta este principala poruncă pe care ne-a dat-o umanismul: să creăm sens pentru o lume fără sens.”[7] Astfel, profesorul de istorie universală Yuval Noah Harari ne spune că astăzi în politica umanistă alegătorul ştie cel mai bine; economia umanistă se conduce după sloganul ”clientul are întotdeauna dreptate”; în estetica umanistă frumuseţea este în ochii privitorului; în etica umanistă mottoul este “dacă te face să te simţi bine, fă-o”; în fine, educaţia umanistă modernă are ca principal obiectiv să-i înveţe pe elevi să gîndească singuri.[8] Desigur unele dintre aceste aserţiuni pot fi criticate, cum ar fi, de pildă, mottoul eticii umaniste. Prin urmare, dacă a fi violent sau a face rău unui semen ori a deţine droguri în vederea consumului propriu sau al traficului îl fac pe un individ să se simtă bine, aceste lucruri nu sînt conforme cu normele de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate, dimpotrivă ele sînt sancţionate de lege, în general, şi de legea penală, în special.
Şi tot Harari ne arată că în realitate „umanismul a împărtăşit soarta oricărei religii de succes”, în sensul că pe măsură ce s-a răspîndit – asemenea creştinismului ori budismului – şi a dobîndit tot mai multă credibilitate socială şi putere politică, s-a confruntat cu o schismă şi cu propriile războaie. Astfel, sînt enumerate trei ramuri principale ale sale, şi anume: ramura ortodoxă cunoscută drept „umanismul liberal”, umanismul socialist (care cuprinde mai multe mişcări socialiste şi comuniste) şi cel evoluţionist (cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai săi fiind naziştii). Însă, “pe măsură ce umanismul a cucerit lumea, aceste schisme interne s-au acutizat în cel mai cumplit război religios din istorie”. Mai precis, este vorba despre perioada 1914-1989, interval în care a avut loc Primul Răboi Mondial, al Doilea Război Mondial şi Războiul Rece, luînd în calcul doar conflictele globale, şi trecînd peste cele regionale, cum ar fi, spre exemplu, Războiul din Vietnam. Iar toate acestea au avut la bază diferenţele de ordin ideologic, politic, social, economic şi juridic dintre “cele trei secte umaniste”. În sfîrşit, Harari conchide în felul următor: “În primăvara anului 1914, Omenirea gonea pe autostrada liberală, cînd a virat greşit şi a nimerit într-o fundătură. De atunci a avut nevoie de opt decenii şi de trei războaie globale înfiorătoare ca să reintre pe autostradă. Desigur, aceste decenii nu au fost o pierdere totală; ne-au oferit antibioticele, energia nucleară şi computerele, precum şi feminismul, decolonizarea şi sexul liber. În plus, liberalismul însuşi a avut de învăţat de pe urma acestei experienţe şi este mai puţin arogant decît era cu un secol în urmă. A adoptat diferite idei şi instituţii de la rivalii săi socialişti şi fascişti, îndeosebi angajamentul de a asigura publicului general educaţie, sănătate şi servicii de asistenţă socială. Cu toate acestea, pachetul liberal de bază s-a modificat surprinzător de puţin. Liberalismul sanctifică în continuare libertăţile individuale mai presus de orice şi crede cu tărie în alegător şi în client. La începutul secolului XXI, acesta e singurul spectacol din oraş.”[9]
În acest context, un alt mare gînditor al vremurilor actuale, este vorba despre Mario Vargas Llosa, vine şi arată cu drept cuvînt că:”Laicismul nu se împotriveşte religiei, ci se opune ca religia să devină un obstacol în exercitarea libertăţii (s.n. – O.P.) şi o ameninţare pentru pluralism şi diversitate, realităţi ce caracterizează o societate deschisă (s.n. – O.P.). Într-o astfel de societate, religia ţine de domeniul privatului şi nu trebuie să uzurpe funcţiile statului, care trebuie să se menţină laic tocmai pentru a evita monopolul în domeniul religiei, acesta fiind întotdeauna o sursă de abuzuri şi de corupţie... Atîta timp cît religia rămîne în cadrul privatului, ea nu reprezintă un pericol pentru democraţie, ci mai degrabă fundamentul şi complinirea de neînlocuit ale acesteia.”[10] Aşadar, pentru ca o societate deschisă să fie cu adevărat liberă şi democratică ea trebuie să aibă la baza sa convingerea fermă a cetăţenilor că un asemenea sistem este benefic pentru ei, precum şi voinţa lor de a-l face să-şi exercite rolul.
Un asemenea sistem însă poate fi grav afectat atunci cînd se confruntă cu „tirania majorităţii” – un pericol împotriva căruia „societatea trebuie să vegheze”[11]. De regulă, această formă de tiranie este asociată cu actele autorităţilor oficiale. Dar, ne spune John Stuart Mill, atunci cînd tiranul este societatea însăşi, ca o colectivitate, faţă de indivizii din cadrul ei, “mijloacele de a tiraniza nu se rezumă la actele pe care le poate realiza prin intermediul funcţionarilor publici. Societatea poate aduce, şi aduce efectiv, la îndeplinire propriile-i hotărîri; iar dacă ea emite hotărîri greşite, în locul celor corecte, sau dacă hotărăşte acolo unde n-ar trebui să se amestece, ea exercită o tiranie socială mai înspăimîntătoare decît multe alte feluri de opresiune politică, deoarece, deşi nu se bazează pe pedepse atît de grele, ea lasă mai puţine portiţe de scăpare, pătrunzînd mai adînc în viaţa oamenilor, pînă în cele mai mici amănunte, şi robindu-le chiar şi sufletele... Există o limită dincolo de care imixtiunea opiniei publice în sfera de independenţă a individului nu mai este legitimă: a găsi această limită şi a o apăra împotriva oricărei încălcări este o condiţie indispensabilă pentru bunul mers al vieţii oamenilor, indispensabilă ca şi protecţia împotriva despotismului politic.”[12]
Este de domeniul evidenţei că valori şi idealuri liberale specifice democraţiei şi statului de drept precum libertate, dreptate, pluralism politic şi respect faţă de lege, drepturile omului, principiile fundamentale ale economiei de piaţă sînt periclitate grav în regimurile politice fundamentate pe dictatura majorităţii, precum şi prin încălcări repetate ale legii în numele acesteia.
În ultimii ani, în lumea democratică, pe plan politic şi al securităţii colective, pe arii tot mai extinse ale planetei se remarcă o desprindere a partidelor de la sistemul tradiţional fundamentat pe echilibrul stînga-dreapta, precum şi apariţia unor partide politice atipice, cum ar fi cazurile Italiei, Austriei şi Franţei. Deopotrivă, în opinia noastră, îngrijorător este şi derapajul spre iliberalism în multe zone din Europa Centrală şi de Est, în Turcia ş.a., ca şi criza de leadership din spaţiul occidental.[13] La acestea se adaugă puseele populiste şi naţionaliste radicale, politicile anti-migraţie, dar şi o acută decădere în domeniul politic, care fac casă bună cu iliberalismul. Aşadar, ramura liberală, ortodoxă a umanismului este astăzi din nou confruntată cu derapaje iar democraţia, care este conectată atît în fapt, cît şi în drept la liberalismul tradiţional şi la valorile acestuia, este vizată de noi provocări şi ameninţări.
Revenind la pericolul dictaturii majorităţii pentru democraţie, în ultma perioadă se face (re)simţită în multe locuri din lume, o formă insidioasă a acesteia, şi anume dictatura majorităţii generate de votul politic, rezultată în urma unor alegeri desfăşurate după toate regulile democratice. Din păcate o atare majoritate este alcătuită din persoane care „nu susţin valorile democratice, lipsindu-i pe cetăţeni – votanţi sau nevotanţi ai lor – de principalele drepturi şi libertăţi fundamentale, prin forţarea limitelor constituţionale în materie”.[14] O asemenea majoritate acţionează în cadrul unei aşa-zise democraţii iliberale – ”o formă ideologică, consecinţă a «noului reflux al democraţiei», unul de tip autoritarist”[15] şi reprezintă interesele personale şi ale grupului sau grupurilor care au propulsat-o la putere. La acestea se adaugă şi electoratul care, în mod obişnuit, asigură voturile necesare accederii la putere pentru acest tip de politicieni; în cea mai mare parte a lor, aceşti votanţi sînt indivizi a căror existenţă depinde de promisiunile celor pe care-i votează – adesea fără acoperire factuală. Este vorba în special de categorii sociale captive, de pildă, de pensionari cu venituri modice, de persoane în genere fără o pregătire superioară şi fără un loc stabil de muncă sau de asistaţi din punct de vedere social ş.a.
Pentru regimul iliberal – în linii mari iliberalismul înseamnă neliberal sau anti-liberal, iar pentru europeni, în actualul context, înseamnă devalorizarea sau opoziţia la liberalism[16] – societatea deschisă nu este văzută cu ochi buni, fiind considerată un izvor nesecat de nelinişti pentru putere ce se doreşte a fi una autoritară, necondiţionată, pentru care constituţia şi legile statului de drept, ca şi libertăţile sînt bune doar în măsura în care satisfac convingerile şi interesele sale. Atunci cînd nu se întîmplă acest lucru, majoritatea parlamentară modifică şi completează legile în sensul celor de mai sus.
Mai mult, întrucît în iliberalism majoritatea menţionată dictează, şi nu guvernează, instituţiile statului trebuie slăbite, adică să devină unele formale, prin măsuri de ordin legislativ, dar şi prin angajarea unor persoane servile, şantajabile şi, pe cît posibil, cu o pregătire profesională îndoielnică. Iar, în acest cadru, ţintele preferate sînt justiţia şi lupta împotriva corupţiei la nivel înalt. Este evident că primul care are de suferit este statul de drept, care este atins în însuşi fundamentul său; apoi, cetăţeanul pus în faţa unor limitări fără precedent ale drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale. Ne referim aici, spre exemplu, la libertatea de exprimare, la dreptul la informaţie, la libertatea întrunirilor (mitinguri, demonstraţii), la dreptul de proprietate privată etc. De pildă, cînd vine vorba de libertatea de exprimare, pentru iliberal aceasta este doar o facultate de a promova ştiri false, minciuni, de a manipula, inclusiv ori mai ales cu ajutorul mass-mediei obediente şi interesate în obţinerea unor privilegii, iar dacă acestea sînt sancţionate el protestează în numele aceleiaşi libertăţi de exprimare.[17] La fel, manifestaţiile de protest – care ţin de esenţa democraţiei – sînt considerate un abuz; pe cale de consecinţă, de cele mai multe ori, în locul analizei şi dialogului dintre putere şi manifestanţii nemulţumiţi, fireşti într-o democraţie normală, protestele sînt deturnate de guvernanţi fie prin contramanifestaţii, fie prin violenţă de care nu sînt străine nici autorităţile învestite cu asigurarea ordinii şi liniştii publice şi a siguranţei cetăţeanului, şi nici grupuri de provocatori care provin, de cele mai multe ori, din lumea interlopă şi de existenţa cărora cei în drept nu sînt străini deloc.
Mai mult, pentru a-şi păstra captiv electoratul, unele guverne iliberal-populist-naţionaliste dau dovadă de iraţionalitate; cu alte cuvinte, în loc să încurajeze politici publice prin care să stimuleze investiţiile în infrastructură, educaţie, cercetare, sănătate ori mediu, preferă să aloce fonduri pentru creşteri salariale în sistemul bugetar şi măriri de pensii fără a avea la bază un suport economic real şi un proiect sustenabil şi durabil.
Şi toate acestea, ca şi multe altele, numai din dorinţa celor aflaţi temporar la conducere de a se menţine la putere şi de a-şi apăra privilegiile şi averile în detrimentul oamenilor pe care ar trebui să-i reprezinte cu bună-credinţă şi competenţă în scopul creşterii calităţii vieţii acestora.
În aceste circumstanţe ce ar trebui să facă oamenii? Să trăiască într-o societate închisă cu o „democraţie low cost, un fel de democraţie de-a gata, tocmai bună pentru consumatorii mai puţin pretenţioşi care se bucură de preţurile mici făcînd rabat de la calitate: o democraţie în care ajung să cîştige cei ce nu susţin valorile democratice, dar care sînt legitimaţi prin vot”[18]; sau să îşi petreacă viaţa într-o societate deschisă, cu o democraţie consolidată, bazată pe statul de drept, justiţie independentă şi imparţială, în care drepturile şi libertăţile omului nu numai că sînt consacrate, dar şi sînt respectate şi exercitate în mod real. Astfel, oamenii vor trebui să aleagă, printre altele, fie pentru o societate în care diversitatea de opinii exercitată într-un cadru democratic legal este apreciată ca benefică pentru înfăptuirea binelui individual şi comun laolaltă, fie pentru o lume în care tot ceea ce este diferit poate reprezenta o ameninţare întrucît numai punctul de vedere al celui aflat la putere şi al celor din anturajul său contează; să voteze pentru o societate în care părerile opoziţiei politice, ale minorităţii, în general, sînt ascultate şi protejate ori dimpotrivă pentru una în care majoritatea dictează, adică ceea ce spune ea are caracter de adevăr absolut; să opteze pentru o lume în care compromisul între membrii ei prin negociere reprezintă calea spre progres sau pentru una în care totul se rezolvă prin forţă, prin dictat.[19]
Însă, mai mult decît orice ne îngrijorează tendinţa totalitară a noii „religii” iliberale, preoţii acesteia – politicienii iliberali – conducînd societatea prin decizii politice care nu pot fi discutate, nici comentate, avînd semnificaţia unor tabuuri. Aşadar, rolul individului, lupta sa pentru libertate şi intimitate, încrederea în raţiunea lui şi, pe cale de consecinţă, libertatea lui de a trăi responsabil, de a da un sens vieţii sale sînt estompate pînă la anihilare, majoritatea deciziilor importante, dacă nu toate, fiind luate de sistem în locul său.
O nouă formă de societate închisă se profilează astfel la orizont, în cadrul căreia cei ajunşi la guvernare prin succesul în alegeri au dreptul să guverneze potrivit bunului plac – inclusiv prin incompetenţă, mediocritate intelectuală, dezinteres pentru problemele reale ale ţării[20] –, prin instituţii statale aservite şi cu o justiţie de faţadă, fără să mai ţină cont de opiniile critice argumentate ale opoziţiei sau ale societăţii civile, chiar dacă prin politicile promovate îndreaptă societatea într-o direcţie greşită. Prin urmare, ne găsim în situaţia politicii guvernării fac ce vreau pînă la alegerile viitoare, pentru că a fost legitimată de votul unei majorităţi conjucturale, fără a se avea în vedere o realitate greu de contestat, dar şi foarte dificil de gestionat: lumea în care trăim se caracterizează prin schimbări excepţionale, nemaiîntîlnite pînă acum în istoria omenirii şi greu de anticipat în ansamblul lor chiar şi de minţile cele mai strălucite de pe planetă. O comunitate umană care pare tot mai neliniştită şi mai dezorientată din cauza numeroaselor probleme politice, economice, sociale şi culturale, la care adăugăm pe cele de mediu – încă nerezolvate – ale epocii globalizării şi globalităţii în care trăim, unde societăţile corporatiste globale au un cuvînt decisiv de spus asupra prezentului şi viitorului planetei, în care procesele de interconectare şi de integrare obligă fiecare stat membru al acestei comunităţi să ia aminte la ele şi să acţioneze în consecinţă, altfel riscînd marginalizarea.
În plus, începutul mileniului al treilea marchează un progres extraordinar, cu deosebire în domeniile înaltelor tehnologii şi inteligenţei artificiale. Prin urmare, aşa cum ne arată Yuval Noah Harari, în prezent, dar mai evident în viitorul apropiat, “liberalismul este ameninţat nu de ideea filosofică potrivit căreia «nu există indivizi liberi», ci mai curînd de tehnologii concrete”.[21]
În acest context se pune sub semnul îndoielii însăşi supravieţuirea democraţiei liberale, a drepturilor şi libertăţilor omului, a legilor economiei de piaţă, a locurilor de muncă pentru oameni ş.a. La această stare de lucruri trebuie adaugat un fapt şi mai nociv, şi anume criza valorilor morale şi a legii la nivel planetar. În fapt o tensiune însemnată la nivelul conştiiţei umane.
Iar după democraţie ar putea veni, aşa cum afirmă Platon în Republica, „straşnica tiranie”.[22] Trecerea de la democraţie la tiranie – ne spune Platon – „o realizează cel mai lesne un conducător popular (s.n. – O.P.), care ştie cum să exploateze antagonismul de clasă dintre săraci şi bogaţi existent în statul democratic şi care izbuteşte să-şi alcătuiască o gardă personală sau o armată proprie. Oamenii care la început l-au aclamat ca pe campionul libertăţii ajung peste puţină vreme înrobiţi; şi atunci sînt siliţi să lupte pentru el, deoarece el «stîrneşte necontenit războaie, pentru ca poporul să resimtă nevoia de a avea cîrmuitor»”[23]. Mutatis mutandis iliberalismul contemporan, dacă nu este oprit la timp, este capabil pe plan politic să dirijeze societatea către acest ultim stadiu de degenerare – tirania.
Avînd în vedere nevoia urgentă de răspunsuri coerente şi corecte la problemele de mai sus, în primul rînd din partea factorului politic, apreciem că expansiunea acestei forme post-moderne de tribalism reprezintă un pericol real al acestor ani pentru omenire şi valorile sale liberale, pentru însuşi viitorul speciei umane.
Aşa fiind, de ce este nevoie pentru ca omenirea să iasă din acest impas, pentru a putea să facă faţă la provocările la care este supusă lumea noastră acum? Evident soluţia nu constă în repunerea pe tapet a societăţii închise, fie şi în hainele actuale propuse de doctrina iliberală. Dimpotrivă, ar fi cea mai rea alegere. De asemenea, în următorii 20-30 de ani considerăm că nu se pune problema abandonării doctrinei liberale, a instituţiilor definitorii ale democraţiei, a societăţii deschise, a statului de drept, a drepturilor şi libertăţilor omului, a principiilor economiei de piaţă. Pentru aceasta însă se impune cu necesitate o resetare completă a clasei politice mult rămasă în urma uraganului economic de dimensiuni planetare şi a progresului excepţional în domeniile tehnologiilor înalte, informaticii, cercetării ştiinţifice ş.a., a modului de a gîndi politica în acord cu lumea de azi, dar mai ales cu cea de mîine.[24] Însă, acest lucru nu îl vedem realizabil decît printr-o (re)gîndire a metalităţilor şi comportamentelor umane, atît la nivelul conştiinţei individuale, cît şi la cel al conştiinţei colective; printr-o participare activă, raţională şi responsabilă la viaţa politică a tuturor cetăţenilor – individual sau în cadrul societăţii civile –, în spiritul valorilor fundamentale ale democraţiei coroborate cu ideile foarte importante ale epocii contemporane, dar şi cu o creştere a nivelului de educaţie şi de civilizaţie; prin atragerea în politică a meritocraţilor din domeniile de vîrf ale societăţii; prin conştientizarea şi remedierea limitelor şi slăbiciunilor de care dă dovadă liberalismul contemporan în cadrul celor mai dezvoltate democraţii liberale din Europa Occidentală, S.U.A., dar şi în acela al democraţiilor liberale mult mai tinere cum sînt cele postcomuniste din Europa de Est, Turcia ş.a.[25].
În fine, de un lucru nu ne îndoim, şi anume: cît timp omul îşi va conserva umanitatea, el nu va înceta să-şi revendice libertatea; la fel şi dorinţa de a trăi într-o societate deschisă, cu o democraţie reală fundamentată pe valorile umaniste în acord cu realităţile epocii contemporane.
P.S. De mare importanţă va fi pe termen lung modul cum omul va reuşi să se raporteze şi să gestioneze, în beneficiul speciei umane, descoperirile ştiinţifice şi progresele tehnologice fără precedent ale secolului al XXI-lea. Prin urmare, apariţia unei noi forme de tribalism, de societate închisă condusă de un regim autoritar, care monitorizează şi controlează totul în numele unei false democraţii, ar împiedica realizarea acestui obiectiv, prin utilizarea rezultatelor revoluţiei informatice împotriva valorilor umanist-liberale; pe cale de consecinţă, aceasta ar duce la anihilarea individualităţii umane, a drepturilor şi libertăţilor omului, a democraţiei înseşi.
Sper ca mesajul pe care am încercat să-l transmitem să fie auzit, cît încă mai este timp, de cei care trebuie să răspundă la întrebarea: ce se va întîmpla în viitor cu societatea omenească şi viaţa cotidiană a omului, precum şi cum va arăta politica anilor ce vor urma?
Ovidiu Predescu este profesor unviersitar de drept și consilier al Procurorului General al României
[1] J.S. Mill, Despre libertate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, p. 139-140.
[2] V. Barbé, L’’essentiel du Droit des libertés fondamentales, 2017-2018, Gualino editeur, Lextenso éditions 2017.
[3] K. R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, p. 24 şi p. 191.
[4] Ibidem, p. 191.
[5] Ibidem, p. 194.
[6] Ibidem, 203.
[7] Y.N. Harari, Homo deus: scurtă istorie a viitorului, Editura Polirom, Iaşi, Bucureşti, 2018, p. 198.
[8] Ibidem, p. 202-210.
[9] Ibidem, p. 232-236.
[10] M.V. Llosa, Civilizaţia spectacolului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, p. 153-154.
[11] J.S. Mill, op. cit., p. 13.
[12] Ibidem, p. 13-14.
[13] A se vedea D. Miron, Dan Mihalache: Din punct de vedere al modelului de guvernare, Putin devine un model acceptabil, dacă nu chiar dezirabil, pentru o parte dintre europeni, articol disponibil la adresa www.stiripesurse.ro, accesată la data de 30 iulie 2018.
[14] Ov. Predescu, Rezilienţa Uniunii Europene în contextul social-politic şi economic european şi mondial, în Legal Point nr. 2/2017, p. 6.
[15] Ibidem.
[16] C. Zidaru, Prof. Jeffrey C. Isaac: Ce este promisiunea iliberală ? Putere necondiţionată şi abandonul libertăţilor, disponibil la adresa http://www.rfi.ro, accesată la 1 august 2018.
[17] A se vedea şi Ov. Nahoi, Liberali şi iliberali – o comparaţie, articol disponibil la adresa www.dilemaveche.ro, accesată la data de 1 august 2018.
[18] C. Pîrvulescu, Devine America iliberală?, articol disponibil la adresa www.observatorcultural.ro, accesată la 1 august 2018.
[19] A se vedea şi Ov. Nahoi, op. cit.
[20] A se vedea pe larg A. Pleşu, Simptomatologia unei guvernări eşuate, articol disponibil la adresa https://adevarul.ro, accesată la 14 august 2018.
[21] Y.N. Harari, op. cit., p. 268.
[22] K.R. Popper, op. cit., p. 56 şi 559.
[23] Ibidem, p. 59 şi 561.
[24] Fără a fi pe deplin de acord cu toate ideile şi mesajele lui Y.N. Harari, credem că unele dintre acestea ar trebui să constituie tot atîtea semnale de alarmă pentru politicienii de astăzi, de activitatea cărora depinde însuşi viitorul democraţiei. Astfel, Y.N. Harari ne spune că: ”Aidoma capitalismului şi comunismului, democraţiile şi dictaturile sînt în esenţă mecanisme concurente de colectare şi analiză a informaţiilor... Cu cît volumul şi viteza datelor cresc, instituţii venerabile precum alegerile, partidele politice şi parlamentele ar putea deveni depăşite – nu pentru că nu ar fi etice, ci pentru că nu pot procesa datele îndeajuns de eficent. Aceste instituţii s-au dezvoltat într-o epocă în care politica a mers mai rapid decît tehnologia... Revoluţiile tehnologice decurg astăzi mai rapid decît procesele politice, ceea ce îi face pe parlamentari şi pe votanţi deopotrivă să piardă controlul... În deceniile următoare, vom asista cel mai probabil la mai multe revoluţii precum cea a internetului, în care tehnologia o va lua înaintea politicii. Inteligenţa artificială şi biotehnologia ne-ar putea depăşi în curînd societăţile şi economiile – şi corpurile şi minţile –, dar abia dacă reprezintă un punct pe radarul politic actual. Structurile democratice din prezent pur şi simplu nu pot să colecteze şi să proceseze datele relevante îndeajuns de rapid, iar majoritatea votanţilor nu înţeleg suficient de bine biologia şi cibernetica pentru a-şi face o opinie pertinentă. De aceea, politica democratică tradiţională pierde controlul evenimentelor şi nu reuşeşte să ne ofere viziuni semnificative asupra viitorului. Alegătorii obişnuiţi încep să simtăcă mecanismul democratic nu le mai conferă putere. Lumea se schimbă peste tot, iar ei nu înţeleg cum sau de ce.” (Y.N. Harari, op. cit., p. 326-327).
[25] A se vedea şi C. Zidaru, op. cit.
Foto: John Stuart Mill, wikimedia commons