Spital. Made in Romania
Am, Slavă Domnului, ceva experienţă prin spitalele româneşti. Nu neapărat pentru că am avut probleme de sănătate esenţiale personale sau în familie, ci mai curînd pentru că, de cîte ori s-a-ntîmplat să fie ceva, am fost cu toţii, cît de mult s-a putut, în jurul bolnavului/bolnavei. Asigurîndu-i respectivului/respectivei o şedere spitalicească dacă nu mai lină, măcar mai sigură.
Am înţeles mecanismul: la spital, oricîte diferende am avea în timpul dinafara lui, nu-i de joacă. Ruda bună la spital(-ul românesc) se cunoaşte. Dacă bolnavul are pe cineva devotat şi hotărît în preajmă, are şi şanse de supravieţuire (mai mari). (Aşa se explică şi „Slavă Domnului“ de mai sus.)
Şi asta nu numai pentru că, de multe ori, doctorii înşişi îl roagă pe bolnav să-şi aducă anumite medicamente, pe care nu le au la spital, de acasă. Şi nici pentru că, în caz că pacientul se află la reanimare şi nu se poate mişca deloc, are nevoie de cineva care să-i dea constant o gură de apă sau să-i golească plosca (cer scuze celor mai gingaşi) – în afara infirmierei „de pe salon“ cu toane, în ciuda bacşişurilor. Nici măcar pentru a-i aduce altfel de mîncare decît cea de spital, care, din cîte am văzut, a rămas... de spital.
Ci pur şi simplu pentru a veghea că personalul medical face tot ce trebuie. Pentru a fi pe fază şi la curent cu ce se întîmplă în fiecare clipă, pentru a preveni (pe cît e omeneşte posibil) eventualele greşeli, măcar punînd întrebări şi mituind unde e nevoie. Paranoia? – se vor întreba, poate, unii mai raţionali şi – încă? – obişnuiţi cu sisteme care funcţionează.
Nu. Pur şi simplu grijă pentru aproapele tău. Nu că tu, ca neiniţiat în medicină, ai putea face cu adevărat ceva. Dar arătîndu-te interesat şi nelăsînd nimic de la tine, le arăţi măcar, celor de la spital, că îţi pasă şi că, în caz că s-ar întîmpla ceva, e cineva care le-ar putea da de furcă. Plus că s-ar putea, pur şi simplu, să constaţi vreo neregularitate. Aşa cum ni s-a întîmplat nouă cu bunicul meu, căruia, diabetic fiind, i s-a pus o perfuzie cu glucoză în loc de ser fiziologic, pe la începutul anilor ’90. Am fost pe fază, şi a scăpat. Acum nu mai sîntem la începutul anilor ’90, cînd nu numai că se greşeau perfuziile, nu numai că, pentru transfuzii, veneam cu sîngele direct de la Centrul de Hematologie, ci şi asistentele se şicanau cu doctorii pe motive electorale. Acum, în ciuda numeroaselor ştiri horror despre spitale, în special din provincie, şi a dezastruoasei percepţii generale asupra sistemului medical românesc, am constatat că, totuşi, lucrurile s-au mai schimbat. Cel puţin în anumite spitale.
La Fundeni, la Cardiologie, de pildă, mi s-a părut că e foarte curat. Şi organizat. Saloanele arătau chiar civilizat şi personalul medical vorbea politicos şi părea că-şi face datoria. E drept că, mai tîrziu, după ce mi-am petrecut ceva timp pe acolo, am constatat că, de fapt, există „mici“ discrepanţe între modul în care personalul mediu, cel puţin, se poartă cu bolnavii mai „high class“ faţă de cum îi tratează pe cei mai... „working class“. Şi că organizarea în general corectă i-a permis, totuşi, unei paciente dezechilibrate mintal să stea în salon neînsoţită şi să aibă porniri violente faţă de alţi bonavi... de inimă.
Totuşi, repet, s-au făcut progrese mari, şi nu numai în lucrurile mici: cele mai importante sînt în ce priveşte chiar tratamentele medicale, care au evoluat spectaculos (e drept că în lume şi mai mult, dar nici noi nu sîntem străini de progrese). Boli precum stenoza aortică, de pildă, de care altădată se murea, se operează acum... aproape pe bandă rulantă. Se fac operaţii complicate, pe cord deschis, şi tot soiul de transplanturi. Analizele prin care se află diagnosticul sînt mult mai exacte, şi simplul consult de altădată e doar o infimă etapă de pornire.
Totul e să ştii la ce doctor să nimereşti. Din partea cui să vii. Şi să dispui de mijloacele necesare unui tratament decent pe parcursul spitalizării; o imagine oarecum de prestigiu, care să-ţi susţină intrarea, şi atenţii pentru toate felurile de personal.