Spionul imperial britanic, un proto-antropolog?

21 decembrie 2016   Societate

Să fii francez înseamnă tocmai să iei în consideraţie altceva decît Franţa“, scria Witold Gombrowicz în Jurnalul său în 1957, în timp ce se găsea el însuşi „altundeva“, în exil în Argentina. Prea frumos spus ca să fie valabil numai pentru francezi. Nimic mai britanic, de exemplu, decît să te apleci cu interes asupra hărţilor pregătite în premieră de spionii/exploratorii/ambasadorii trimişi chiar de tine în cele mai neumblate colţuri ale lumii, cu daruri pentru magnaţii locali şi cu misiunea discretă de a cartografia geografia locurilor, dar şi de a înregistra înfăţişarea, caracterul şi obiceiurile popoarelor întîlnite. Poate mai britanic decît atît e să fii chiar spionul explorator, măsurînd întinderile Asiei Centrale îmbrăcat în haine locale, deghizat cu turban și mustaţă orientală, scriind de pe cocoaşele unei cămile păroase scrisori codate superiorilor şi avansînd, prin aventuri romaneşti, interesele metropolei. Amestecînd epicul şi politicul, spionii imperiali ai secolului al XIX-lea (nu doar britanici, ci şi ţarişti) au fost precursorii multora dintre ştiinţele sociale bazate pe munca de teren: arheologie, geografie umană, studii ale dezvoltării şi conflictului, şi, bineînţeles, antropologie. În didactica lor istorie a antropologiei, T. Hylland Eriksen şi F. Sivert Nielsen introduc termenul „proto-antropologie“ pentru a trece în revistă strămoşii disciplinei în filozofie şi în literatura de voiaj. Deşi îi menţionează pe cei mai cunoscuţi călători ai Europei pre-iluministe, Marco Polo sau Amerigo Vespucci, nu suflă un cuvînt despre super-spionii Marii Britanii victoriene, mai ales cei activi în Marele Joc dintre Anglia şi Rusia pentru Asia Centrală. E de înţeles că unii ar vrea să uite trecutul imperialist al antropologiei, considerat pe bună dreptate un instrument al dominaţiei coloniale.

Şi totuşi e greu de negat filiaţia antropologului modern din personaje fabuloase ca Richard Francis Burton (a cărui pagină Wikipedia îl prezintă ca explorator, geograf, traducător, scriitor, soldat, orientalist, cartograf, etnolog, spion, lingvist, poet, scrimer şi diplomat), Arthur Conolly sau Alexander Burnes, despre care merită să spunem cîteva cuvinte.

Burnes a fost un tînăr ofiţer britanic dăruit cu multe talente, curios şi curajos, şi mai ales impulsionat, aşa cum spune chiar el, de o „dorinţă arzîndă de a vedea ţări străine“, hrănită de lecturi din copilărie despre ţinuturile legendare ale Orientului. În 1831, autorităţile britanice de la Delhi îl trimit pe Burnes într-o misiune de cartografiere a văii Indusului şi de cădelniţare a şefilor locali, în general foarte prost dispuşi faţă de intenţiile britanicilor. Încununat cu succes, Burnes reia drumurile nordului Indiei către Afganistan şi mai departe, şi îşi înregistrează aventurile în savuroasa carte Călătorii în Bokhara, fiind o dare de seamă a drumului din India la Cabool, Tartaria şi Persia, bestseller din prima zi a publicării la Londra.

Stabilit la Kabul şi total cufundat în stilul de viaţă al localnicilor sau, în cuvintele lui, „lăsînd la o parte catrafusele inutile ale civilizaţiei, am aruncat hainele europene“, Burnes ajunge să cunoască societatea afgană de-a fir a păr, nu mai puţin decît un antropolog ca Malinowski pe trobriandezi, poate nici măcar cu mai puţină metodă. Tocmai de aceea se opune politicilor obtuze ale imperiului, fabricate de birocraţi grăbiţi, prost informaţi despre realităţile de pe teren şi orbiţi de competiţia pentru putere cu ţariştii (o istorie care se repetă în conflictele actuale, inclusiv în Afganistan, şi pe care mulţi antropologi actuali încearcă, precum Burnes, să o evite). În zadar. Administratorii coloniali nu l-au ascultat, şi s-au înfundat într-unul din cele mai dezastruoase războaie din secolul al XIX lea. Printre pierderile tragice ale britanicilor s-a numărat şi viaţa lui Burnes, hăcuit în reşedinţa lui de afganii furioşi care vedeau în el un pion al lorzilor mai mult decît se considera el însuşi.

Fiindcă, într-adevăr, ambiţia personală a lui Burnes depăşea rolul lui geopolitic. Se vedea un urmaş demn al lui Alexandru Macedon, cu care avea în comun, mai mult decît numele, traseul în inima Asiei şi mai ales avîntul către marele necunoscut, atît de propriu tinerilor. Cel mai prolific aventurier victorian, Richard Francis Burton, exprimă limpede această stare de spirit: „Printre cele mai mari bucurii în viaţa omului, zic eu, e plecarea într-o călătorie lungă în ţări îndepărtate… [Înaintea unei astfel de călătorii] sîngele curge cu circulaţia rapidă a copilăriei“. Burton e într-adevăr un copil teribil al Imperiului britanic: deghizat în pelerin, călătorește la Mecca, unde măsoară şi schiţează moscheea şi sanctuarul Qa’bah într-o vreme (1851) cînd accesul oricărui kafir în incinta sfîntă era pedepsit cu moartea, organizează expediţii pentru a descoperi izvoarele Nilului Alb sau, din nou deghizat, în negustor paştun de data asta, scrie un raport despre bordelurile homosexuale din Karachi, în Pakistanul de azi; mai tîrziu va scrie o carte despre biserica mormonilor din Salt ­Lake City. Am enumerat doar cîteva din isprăvile lui. Sursele nu se pun de acord cu numărul de limbi şi dialecte pe care le stăpînea, dar se aproximează că erau între 29 şi 40. Şi să menţionăm că, bun britanic, Burton admite că Anglia e ţara în care nu s-a simţit niciodată acasă.

Dar să dăm un exemplu şi din cealaltă parte. Ivan Vitkevici a fost nemesis-ul lui Alexander Burnes în anii tensionaţi dinaintea primului război anglo-afgan. Revoluţionar naţionalist polonez, la doar 14 ani Vitkevici e arestat de autorităţile ruse care ocupau Polonia şi „crescut“ apoi ca ofiţer în armata ţaristă. Talentat şi inteligent, devine primul jucător ţarist din Marele Joc. Personaj romantic şi neguros, Vitkevici nu e cu nimic mai prejos decît omologii lui britanici, la fel de bun cunoscător al limbilor şi tradiţiilor central-asiatice, umblînd deghizat în sfînt cerşetor. Din păcate, e în general mai puţin cunoscut. Se pare că s-a sinucis la Sankt Petersburg, probabil incapabil să-şi ierte trădarea faţă de Polonia natală.

Deghizat e cuvîntul-cheie aici, şi puntea de la spionul aventurier la antropolog. Aruncarea catrafuselor inutile ale civilizaţiei se numeşte, în disciplina academică, observaţie participativă şi e metoda principală a oricărei etnografii bine făcute. Aşadar, tineri ofiţeri în travesti, hrăniţi cu lecturi fantastice, caută „circulaţia rapidă a copilăriei“ şi emulează modelele marilor eroi călători ai Antichităţii. Tintin şi Indiana Jones, în registru mai soft, fac parte din aceeaşi lume încărcată electric cu visele adolescenţei. Gravitatea misiunilor de recunoaştere şi importanţa lor în afacerile imperiilor par în contrast ţipător cu motivaţia profund ludică a (s)pionilor din Marele Joc, dar asta nu e decît o iluzie (trebuie menţionat totuşi că cel puţin Burnes şi Burton sau Vitkevici nu au aderat mereu la obiectivele birocraţilor din capitale şi că au fost, în general, destul de greu de stăpînit, căci aveau personalităţi puternice şi o înţelegere prea complexă a culturilor întîlnite ca să fie docili administratori coloniali). Arthur Conolly, diplomat britanic contemporan cu Burnes şi altă victimă a fatalului război anglo-afgan, călătorea la rîndul lui în hanatele Asiei Centrale deghizat în negustor musulman, sub numele Ali Khan. Spre deosebire de versatilul Burnes, Conolly era un om „serios“, creştin devotat şi profund convins de misiunea civilizatoare a Imperiului Britanic. Însă tocmai în textul unde îşi exprimă punctul de vedere asupra rolului pe care trebuie să îl joace „prima naţiune creştină a lumii“, argumentînd în modul cel mai rezonabil şi umanitar prezenţa armatei coloniale în adîncurile Asiei, apare pentru prima dată termenul „Marele Joc“.

Gombrowicz e din nou relevant: pentru el, dincolo de toate măştile vîrstei adulte, starea secretă a omului e imaturitatea. De obicei, ne adaptăm diferitelor măşti sau „forme“ ca să păstrăm iluzia maturităţii. Dar unii oameni refuză măştile impuse din afară şi găsesc o sursă inepuizabilă de energie în imaturitate şi incompletudine („sînt o văpaie luminoasă care nu se focalizează“ se autocaracterizează Burton). De aici bucuria exaltată în ajunul călătoriilor lungi, uşurinţa cu care se descotorosesc de „catrafuse“, resimţite într-adevăr ca măşti, şi cu care se pierd şi se regăsesc în culturile cele mai diferite de a lor, pe care le întîmpină cu acea privire empatică atît de necesară unui spion şi antropolog bun.

Mai au visele adolescenţei legătură cu antropologia? Astăzi, ştiinţele sociale sînt instituţionalizate, limitate de exigenţele ariilor curriculare şi metodologiilor. Dar antropologia rămîne la bază o disciplină de teren, cu tot ce presupune el: neprevăzut, pericol, adesea contrazicerea teoriei şi de multe ori aventură. Şi, bineînţeles, cu ce presupune contactul cu populaţiile indigene mai mult sau mai puţin cunoscute, cu Celălalt: despărţirea sau distanţarea măcar pentru o vreme de identitatea propiei culturi. Ruşii numeau Marele Joc „Turnirul umbrelor“, umbrele fiind tocmai spionii care se întreceau în isteţime, curaj şi discreţie, înfăşuraţi în turbanele nesfîrşite ale musulmanilor ca în pelerina de poveste care te face nevăzut. Antropologul trebuie să fie şi el o umbră, să se şteargă în peisajul terenului şi să înregistreze discret ce se petrece în jur.

În acelaşi timp, antropologii continuă să joace un rol geopolitic, deşi opoziţia se face simţită încă de la configurarea disciplinei. În decembrie 1919, Franz Boas publică în The Nation o scrisoare prin care denunţă, fără să-i numească, patru antropologi care conduseseră activităţi de spionaj în America Centrală în timpul Primului Război Mondial. Unul din cei mai importanţi antropologi moderni, E.E. Evans-Pritchard, activ în ultimele decenii ale Imperiului Britanic în estul Africii, ilustrează războiul nervilor pe care antropologul onest din punct de vedere intelectual era nevoit să îl ducă cu autorităţile coloniale. În 1930, Evans-Pritchard e trimis de guvernul colonial al Sudanului în teritoriile populaţiei Nuer, războinici care dădeau mari bătăi de cap autorităţilor. Deşi produce cu ocazia asta o excelentă cercetare antropologică, Evans-Pritchard îşi strică definitiv relaţia cu administraţia colonială, care vedea în el un instrument al intereselor imperiului (şi interesele imperiului cereau, în general, oprimarea şi manipularea populaţiilor băştinaşe), aşa cum fuseseră ­Burnes sau Conolly sau Burton. Cu toate astea, practica rămîne în vigoare: CIA şi armata americană au folosit serviciile antropologilor în toate conflictele în care au fost implicate, inclusiv actualul război din Afganistan, continuarea Marelui Joc. Din păcate, se pare că nu au mai găsit personaje atît de înzestrate ca Burnes, Burton sau Vitkevici. Dar antropologii spioni sînt o minoritate. Astăzi, antropologul e, în general, un cadru universitar care îşi pune adesea cunoştinţele în slujba dezvoltării durabile a comunităţilor studiate. Şi totuşi, putem crede că de fiecare dată cînd îşi face bagajul ca să plece pe teren, fiecare antropolog redevine tînărul curios, îndrăgostit de diferit şi necunoscut şi gata să se joace de-a Celălalt în modul cel mai serios. 

Anca Șerbănuță este antropolog.

Foto: Richard Francis Burton, wikimedia commons

Mai multe