Speranța moare ultima?

27 aprilie 2022   Societate

Țin minte că în copilărie, atunci cînd știam aproape pe de rost cărțile lui Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, pentru că le recitisem de nenumărate ori, înșiram nume de zei și semizei de parcă ar fi făcut parte din familia mea, mi s-a părut foarte curios mitul Pandorei, probabil că la 10-12 ani nu aveam cum să-l înțeleg. De fapt, nu înțelegeam ce caută speranța în cutia Pandorei, alături de toate celelalte nenorociri pe care zeii le destinaseră cu cinism oamenilor – suferința, durerea, bolile, vanitatea, lăcomia și gelozia, tristețea, teama și înșelăciunea, și cîte altele. Inclusiv moartea. Și de ce tocmai speranța a rămas pe fundul cutiei, atunci cînd Pandora a deschis din naivitate și curiozitate capacul, iar celelalte s-au împrăștiat prin lume. Întrebarea pe care i-am pus-o lui taică-miu, și nu doar a o dată, a fost: ce căuta, de fapt, speranța acolo de la bun început? Intuiam pe undeva că speranța nu fusese adăugată doar de umplutură și că exista un soi de lege a compensației. Însă eram convinsă că speranța în sine e un lucru bun, luminos, binefăcător și tocmai asta mă deruta. Totuși, dacă speranța e ceva rău? – îl întrebam pe tatăl meu, Anton. Dacă speranța era, de fapt, un ultim șiretlic al zeilor, cutia Pandorei în sine fiind o mare păcăleală (asta orice copil o înțelege)?

Desigur, s-au scris tomuri pe această temă, însă de-a lungul vieții mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva. Sau lipsa de speranță, luciditatea, acceptarea sînt cu adevărat destructive. Am trăit indirect o poveste cu o fată (așa o cunoscusem eu), o femeie care a murit la 43 de ani de un cancer pulmonar diagnosticat tîrziu, cînd deja existau metastaze. Femeia nu fumase, nu existau antecedente medicale în familie, era pur și simplu un destin aiurea. A intrat într-o serie de proceduri într-o țară străină specialistă în astfel de proceduri și în prelungirea vieții. Am văzut-o în cîteva clipuri video trimise familiei, aproape de nerecunoscut, acceptînd cumva cuminte tot ceea ce i se întîmpla și ce trebuia să facă, însă, în același timp, sperînd, sperînd într-un miracol. A sperat pînă în ultima clipă. Povestea m-a tulburat foarte mult și a deschis și mai multe întrebări în ceea ce privește rolul speranței în viața unui om. Privind lucid din afară, lucrurile erau clare, fata asta nu mai avea nici o șansă, poate că și ea o știa, pe undeva. Însă încercînd să empatizezi, să te pui în locul ei, îți dădeai seama că într-adevăr doar cu speranța asta se mai agăța ea de viață. A fost speranța bună pentru ea sau doar o amăgire? I-a folosit într-adevăr la ceva?

Revenind la lucruri mai puțin dramatice, mă gîndesc cum eram eu la 20 de ani și cum sînt acum, la 40 și un pic. Desigur, la 20 de ani, speranțele sînt cele care îți dau un tonus și un entuziasm, orice tînăr privește „spre viitor” cu speranță, fără ca nici măcar să nu conștientizeze asta (nu degeaba existau premii de tipul „tînără speranță”), însă speranța e cea care îi dă încredere și aplomb, îl face să se simtă cumva nemuritor. La 20 de ani, speranța locuiește pur și simplu într-un om și-i dă o strălucire, în vreme ce toate celelalte nenorociri din cutia Pandorei nu pot să-l atingă. Îmi amintesc că mergeam spre Piața Obor, așa cum merg și astăzi, cu niște bani numărați în buzunar pentru o ciorbă, o tocană, pentru a avea ce mînca în săptămîna următoare, iar pe trecerea de pietoni de la Eminescu dădeam interviuri pentru The New York Times despre ce voi scrie, despre ce am vrut să spun într-o carte a mea (habar n-am pe care dintre ele o aveam atunci în cap). Simțeam pur și simplu că pluteam deasupra Căii Moșilor, eram fericită. Vanitatea din cutia Pandorei? Nu, era doar speranță în starea ei cea mai pură, aș zice încă neșlefuită. Desigur, viața mea nu arată nici pe departe acum ca aceea pe care mi-o imaginam la 20 de ani, s-au adunat prea multe dezamăgiri ca să mai dau vreodată astfel de interviuri în gînd. Încerc să fiu mai cumpătată și să adopt o vorbă a unui prieten un pic mai în vîrstă din Germania, care spune: „Nu-ți face iluzii, pentru a nu avea deziluzii!”. Da, nu-mi fac iluzii, dar nici speranța aia nu a murit chiar definitiv. Te blazezi, duci o existență mică, trăiești o rutină, însă la un moment dat e suficientă o singură mică recunoaștere sau confirmare pentru ca speranța aia să se reactiveze. Adina, nu te lăsa păcălită! – îmi zic. E ceva de moment, n-o să se schimbe nimic! Însă nu mă pot abține. Și observ cum „funcționează” speranța și la amicii mei, visători și talentați, aflați în același corset al vîrstei de mijloc în care cîteodată simți că nu mai ai (suficient) timp și te simți pierdut. Oameni care se luptă pentru supraviețuire, captivi în job-uri prost plătite în România, dar care mereu se agață de cîte ceva, vor împlini 50, 60 de ani, vor deveni niște moși și niște babe, dar mereu va exista undeva un acel posibil, probabil miracol. E drept că nici nu trăim într-o țară care să încurajeze speranțele de vreun fel.

M-am întors mai devreme de la ai mei de Paște și am nimerit, chiar duminică, într-un oraș verde, înflorit și complet pustiu, așa că am plecat de una singură într-o lungă plimbare, de pe străduțele mele de la Lizeanu spre parcul Ioanid, apoi mai departe, spre Cișmigiu și spre Centrul Vechi. Am mers foarte încet, oprindu-mă des să fac poze banale și gîndindu-mă la tema asta a speranței care mă obsedează de ceva vreme. De fapt, e și nevoia de a simți că mai aparțin acestui mare oraș în care mi-am petrecut întreaga viață și pe care l-am iubit și l-am urît la răstimpuri, uneori l-am urît atît de mult încît au fost zile și săptămîni în care am refuzat să ies din casă. Dar în zilele de sărbătoare – cum este cea de Paște, o sărbătoare a învierii și a speranței, nu-i așa? –, orașul e altfel. În Parcul Ioanid am întîlnit multe cupluri în vîrstă care își petreceau probabil Paștele doar ei doi – ce zi frumoasă, de ce să stăm în casă, hai să ieșim la o plimbare! Cupluri distinse „de centru”, oameni trecuți de 80 de ani, cu cadru și baston, așezîndu-se pe cîte o bancă. Oare ce mai speră oamenii ăștia cînd atît de puțin timp le-a mai rămas? Am mers mai departe, pe străzi pe care nu trecea nici o mașină și am ajuns la Cișmigiu, deși parcul e într-o semiparagină, acolo era deja un alt vibe, eram deja obosită și m-am bucurat cînd am găsit o masă liberă pe terasa de „la păuni”. La masa de alături erau trei adolescente care beau limonadă, cu tatuaje, piercing-uri, rîdeau ca niște căprițe din orice, luminoase și full of hope. La un moment dat, a venit un tip, cam de vîrsta mea, grizonant, genul artist semidepresiv – ce-o căuta ăsta cu fetele la masă, m-am întrebat pînă cînd a vorbit cu cineva la telefon: „Sînt în Cișmigiu, cu fata mea, la o bere!”. Da, era tatăl cool al uneia dintre ele, m-am prins și care era fata, se uita la el ca la un soare. Tipul, blazat, obosit și lipsit de speranță, exact ca mine. Dintr-odată nu m-am mai simțit singură, mai ales că la masa mea a venit și un cîine dintre cei lăsați liberi prin parc, un Golden bătrîn, m-a păzit disciplinat pînă cînd mi-am terminat berea. M-am ridicat și am plecat mai departe, parcul era plin de mame ucrainence cu copii, păreau senine, detașate, își strigau copiii și se jucau cu ei, dar unde o mai fi speranța aici? La ce speră toate femeile astea care și-au lăsat casele în urmă, într-o țară străină? Am traversat Centrul Vechi plin de oameni care mîncau și beau, am luat tramvaiul 21, am ajuns acasă cu sentimentul că am trăit una dintre cele mai frumoase zile din acest an. N-a fost neapărat din cauza duminicii de Paște, însă am avut un profund sentiment de pace. I-am dat de mîncare pisicii care se uită la mine cu speranță de fiecare dată cînd deschid o conservă cu pateu. N-am rezolvat dilema din cutia Pandorei, dacă speranța e, de fapt, esența sau e lipsită de consistență, volatilă, ca un abur care îți traversează viața, nici nu mă mai gîndesc la asta.

Mai multe