Spelunci, bodegi, cîrciumi, bombe

Grataragiul e grizat. Învîrte micii pe un grătar mic, cam cît o cutie de televizor de 80. Totul se sprijină pe un cadru de metal ruginit, cu marginile late, şi pe nişte picioare subţiri, stabilizate contra balansului cu o cutie de bere smotocită prinsă dedesubt. Micii – bondoci, rumeni – zemuiesc a sfîrîială. Dungi carbonizate îi vîrstează pe o parte. Fumegă, iar fumul urcă ameţitor spre coroanele castanilor, undeva pe lîngă Foişor. Mai de-a dreapta, în staţia de autobuz, toată lumea care aşteaptă înjură în gînd fumul, mirosul, pofta care urcă nestăvilită din măruntaie în gură. Omul cu micii vorbeşte întruna, într-o mînă are o bere, iar în cealaltă, furca drăcească cu care învîrte de-a dura bucăţile creţe de carne. E Dumnezeul micilor. E Satana. E ăla care a pus cîrciuma în drum.

Cîrciuma e vai de ea. Unul dintre acele locuri răsărite în mijlocul unei aglomerări bizare de clădiri igrasioase vechi, foste magazii, foste case de chivuţe – strîmbe, şui, peticite de-a lungul anilor cu tot soiul de materiale. Lemne bătute în zid, table bătute în lemne, greu a mai ghici în atîtea straturi de istorie arhitecturală precară. În mijlocul bătăturii e omul cu micii. Împrejur, cîteva mese din astea noi, de plastic alb. Scaune nu-s. Clienţii stau în picioare şi-şi beau berile ieftine – vară şi iarnă, la fel. Micii se iau direct de la om, în clasicele cartoane ondulate, stropşite neglijent cu mult muştar. Micii aburesc. Grăsimioara lor trece de carton şi-l face unsuros-străveziu. Sînt buni, sînt moi, sînt plini de bicarbonat. Ca la carte. 

Mai găseşti asemenea bombe prin Bucureşti. Prin pieţe, pe lîngă Gară, în cartiere de case proletare scăpate de buldozere. Acolo, printre cele mai acrite beri şi printre cele mai crîncene vodci, găseşti lumea tipică a bărbaţilor de 50-60 de ani. Se cunosc bine, se îmbată împreună de ani buni. Acolo putrezesc, pe capetele asudate, căciulile ruseşti cu clapete la urechi, ciufulite şi chele, şi cuşmele roase de astrahan. Acolo se dă duşcă prima vodcă, la 7 dimineaţa. 

Un pic mai sus pe scara speluncilor, sînt cămăruţele înghesuite de la parterul unei clădiri oarecare. La barul care de regulă se numeşte „Bar“, cam aceeaşi lume stă la mesele inscripţionate cu vreo marcă de bere şi scutură scrumul ţigărilor în scrumiere ciobite şi întotdeauna umede. Se vorbeşte gros, tare, se rîde, iar barmaniţa e plictisită ca o infirmieră de noapte. Îi repede fără menajamente pe cei care întrec măsura. Dă sau nu dă pe datorie. 

Mai departe, în burta oraşului, chiar în centrul lui, poţi găsi următoarea treaptă din clasa tavernelor, acolo unde e şi de mîncare, acolo unde sînt şi chelneri. Pe Eminescu în sus, dacă treci de poarta care se deschide într-o lungă alee mărginită cu stuf, intri într-o buclă de timp. Atmosfera e de 2 Mai prin anii ’80. Mese lungi, de lemn, cu bănci. O împletitură ciudată de meniu cu peşte de baltă şi murături de casă. Patron în şlapi, care chefuieşte alături cu amicii. Chelneriţe mămoase, care-ţi dau hrean murat la pachet. Seri dulci de vară, cu botezuri mahalageşti petrecute de-a valma, cu tot soiul de alţi muşterii nimeriţi pe acolo. Copii ai petrecăreţilor, care aleargă chirăind printre mese. Tinere venite la botez, îmbrăcate cu ce au mai bun pe-acasă. Sclipici mare în păr şi bere Ciuc. Locuri care, indiferent de cît de repede se învîrte lumea şi indiferent de cum au evoluat gusturile mulţimii, nu pot fi altfel. 

Urcaţi puţin mai sus, pe Dacia. Acolo încă mai e bomba bombelor, taverna tavernelor, spelunca speluncilor, în care chelneri fantomatici se mişcă între vălătucii grei de fum rece de ţigară. Au şervete dubioase pe braţ şi bagă degetele în pahare cînd aduc băutura. N-ai pretenţii, nu ceri ştaif. E simplu. Îşi urăsc clienţii cu o ură rece, veche, ostoită. Beţia e grea, cu arţag. 

Oraşul trăieşte altfel în locurile astea. Iar micii cu bicarbonat sînt dumnezeieşti.

Selma IUSUF este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.