Spaţiu personal

E de bine. De cîţiva ani, din ce în ce mai bine. Am început să învăţăm să ne respectăm graniţa personală, haloul de aproximativ un metru (standard) recomandabil a nu fi încălcat într-o adunare urbană. Merg aproape zilnic cu metroul şi am putut observa de-a lungul anilor că lumea nu mai simte nevoia să-şi miroasă una alteia deodorantul, chiar dacă vagonul e aproape gol. Că nu-i musai să înghesui un alt individ din scaunul alăturat, cînd ai de unde alege. Că îţi iei seama cînd te ţii de bară cu tot cu jumatea de mînă a altuia sub mîna ta. Sau în autobuz, că nu-i foarte OK să stai ca o Loreleie despletită, cu toată freza pe bara scaunului. Nu de alta, dar poate te doare şi pe tine cînd altcineva încearcă să se ţină de bara aia. S-a scris antropologic mult, în corporaţii s-au făcut cursuri organizaţionale despre diversele accepţiuni culturale ale graniţelor spaţiului personal la diferite popoare.

Japonezul sfios şi în ochi neprivitoriu, americanul cu dinţi albi, direct şi lejer sau francezul degrabă pupăciosu’. Spaţiile noi, impersonale, fără gen, transnaţionale – precum băncile, de pildă – au contribuit şi ele la reaşezarea graniţelor personale într-un standard. Am învăţat că nu e frumos să ne suflăm, literalmente, în ceafă la coadă. Spun că spaţiile astea noi au decupat balonul în care ne mişcam în public, făcînd o măruntă observaţie asupra comportamentului indivizilor într-o poştă de tip vechi şi una nouă. În poşta cu acelaşi aranjament interior de ani ’60 lumea se înghesuie instinctiv. Tejgheaua de lemn, veche şi scrijelită, zgîrcenia spaţiului te îndeamnă mai abitir să te apropii de pensionarul din faţă care trimite ceva bani surorii din Caracal; numa’ bine cît să citeşti pe misivă: „De la mine mai puţin, de la Dumnezeu mai mult“. În poşta nouă, poţi cît de cît să te aşezi şi să completezi la formulare. Şi aerul e schimbat; nu mai invită la colocvialitate (sau priviri ucigaşe) între stătătorii la coadă. Pal-ul e aseptic, lemnul e gregar. Şi clădirile noi de birouri au redefinit cumva slujbaşul truditor în ele.


Aşa-numitele open-space-uri desfiinţează intimitatea unui birou tradiţional; însă, tocmai prin expunere, trasează un spaţiu personal mult mai compus şi mai strict. Nu se mai mănîncă brînză cu roşii pe birou. Cel mult, mai vezi cum stă colegul cu recolta Farmville pe Facebook. Într-adevăr, a durat ceva pînă cînd în România spaţiul personal să capete graniţe şi să înceapă a fi respectat ca atare. Nu vorbesc de excepţii (multe), dar, oriunde în lumea asta se va găsi cineva la supermaket care să vrea să ştie ce mănînci la micul-dejun şi cam de cîţi bani ai cumpărat în coş. Lentoarea redobîndirii distanţei de siguranţă de la care interacţionăm unul cu celălalt are o posibilă explicaţie. Iată de ce se judecau la 24 mai 1955 două familii care împărţeau (cu încă o a treia!) acelaşi apartament în fostul Uranus. Citez exact din procesul-verbal al cauzei judecată la Tribunalul Popular al Raionului V.I. Lenin, secţia civilă 4950, Bucureşti. Preşedinte – Iosif Blumenfeld. Asesor popular – Predescu Paraschiva. Grefier – Kostea C.: „Reclamantul declară că pîrîta a depozitat în hall mobilă din care cauză nu se poate trece prin acesta. Pîrîta arată că este vorba de un hall de trecere şi că mobila este doar o bibliotecă care nu împiedică pe nimeni. Pîrîta a declarat că refuză să scoată acest dulap-bibliotecă. Reclamantul a declarat că e de acord să permită pîrîtei depozitarea unei alte mobile care poate sta în mijlocul camerei, de pildă o masă, dar nu permite depozitarea dulapului. Deci singura mobilă în litigiu ar rămîne dulapul bibliotecă depozitat în hallul repartizat în mod exclusiv reclamantului. Prin adresa 4990/955, S.G.L.-ului Lenin se confirmă din nou că spaţiul locativ repartizat reclamantului este de 29 mtr.p. Ca urmare instanţa urmează să dispună evacuarea dulapului bibliotecă a pîrîtei din hallul de trecere repartizat de către Oficiul de Închiriere înainte de apariţia decretului 78/952. Cu recurs.“

29 de metri pătraţi intimitate într-un apartament cu încă două familii. Baie, bucătărie – comune. Spaţiu personal? Un moft.