Slavomir Popovici

În dicționarele de film și chiar pe site-ul pe care l-am făcut pentru el (slavomir-popovici.ro), Slavomir Popovici (1930-1983) apare drept „unul dintre cei mai importanți regizori de film documentar din România. Filmele sale, în majoritate de artă și etnografice, depășesc sfera strictă a documentarului, putînd fi considerate poeme filozofice pe temele trecerii timpului și ciclului vieții“.

Pentru mine, e pur și simplu tatăl meu. Pe care am avut norocul să-l „prind“ 15 ani și ceva din viață. În copilăria și adolescența mea, habar n-aveam că e vreun noroc. Mi se părea că asta e normalitatea. Că așa sînt toți tații din lumea asta și că așa sînt familiile.

Tatăl meu, de fapt, nu era deloc tipic. Era mai mult decît un regizor de film documentar. Era un personaj și, oricît de ciudat ar suna s-o spun așa, direct, un tip genial. Venise din Serbia, pe cînd era foarte tînăr: trecuse granița înot în 1949, împreună cu un prieten care fusese împușcat (în picior, nu murise). Face Facultatea de Regie în România și devine, cred că încă de la început, angajat al Studioului de film documentar „Alexandru Sahia“.

„Primul film pe care îl face este unul despre pionieri, dar neconvențional. Inventează Ziua nasturilor bine cusuți, cărora pionierii le cîntau un imn. Împreună cu colegii săi Erich Nussbaum și Catrinel Oproiu concepe un manifest al filmului documentar prin care cere să se facă filme reale, cu mijloace moderne. (…) Toate filmele lui au avut probleme, au fost cenzurate, nu îl reprezintă în totalitate.“ Citatul este de pe slavomir-popovici.ro și vine din poveștile mamei mele, Gabriela Ionescu, care a lucrat cu el, ca scenarist, la multe din filmele lui.

Ideea e că, după ce a încercat să facă filme mai aproape de realitate și a văzut că nu le poate duce la bun sfîrșit cum își dorește, cenzura operînd la turație maximă în perioada aceea, Slavomir a făcut, de pe la începutul anilor ’70 încolo, numai filme etnografice și de artă. Rămîn însă de referință filmele lui de pînă atunci, precum Uzina (1963, care poate fi găsit pe YouTube și pe „Sahia Vintage IV“, DVD-ul One World), care a avut „zeci de vizionări, pînă cînd Răutu, șeful ideologiei în anii ’60, cînd Slavomir a refuzat să facă modificările, a vrut să-i impute costul filmului. Viziunea ciopîrțită a prezentat-o muncitorilor de la uzina în cauză («1 Mai» din Ploiești), care trebuiau să înfiereze filmul. Secretarul cu propaganda pe județ (Sîrbu) a spus că îi place filmul și așa l-au lăsat.“ (slavomir-popovici.ro). Uzina, în ciuda subiectului său, e un film avangardist, care inovează la nivelul imaginii, dar și plin de umor: se regăsește aici unul dintre procedeele stilistice prezente în multe dintre filmele lui, analogia neașteptată. Ca și în cazul lui Cum circulăm (1963, un film de educație rutieră, și el prezent pe „Sahia Vintage V“), care făcea parte din categoria filmelor de comandă de la diverse instituții, pe care angajații studioului le aveau incluse în norma lor, viziunea lui Slavomir ducea subiectul, oricît ar fi fost el de anost, într-o complet altă zonă, a unui derizoriu aparent zglobiu, dar care, de fapt, punea o serie de probleme profunde.

Tema recurentă în mai toate filmele lui este cea a trecerii, a timpului care nu ne iartă și care ne împinge spre moarte. Romanțe aspre (1965) este un film pe tema asta: istorii ale locomotivelor ca semne ale trecerii timpului și ale schimbărilor sociale. Cenzura i-a pus bețe-n roate și aici: „Romanțe aspre a durat un an pînă a fost aprobat. Și pe acesta au vrut să i-l impute. Pînă la urmă, au recurs la comentariul lui Ștefan Augustin Doinaș ca să-l salveze. Deși atît de ciopîrțit, cînd au venit în România membrii Festivalului Internațional de la Oberhausen, au spus că doar pe acesta vor să-l selecționeze. Pentru Oberhausen, Slavomir a făcut o variantă bună, remontată“ (slavomir-popovici.ro).           

Dar filmul, cel puțin pentru mine, cel mai impresionant al lui rămîne Soarele negru (1968, scenariu Slavomir Popovici și Gabriela Ionescu, imaginea Doru Segal, consultant Corina Nicolescu – poate fi găsit pe YouTube). Un poem cinematografic despre timp și vîrstele omului pornind de la broderii medievale românești înfățișînd compoziții ale plîngerii. „Inițial, textul trebuia să fi fost doar Prohodul. Brad, șeful cinematografiei de atunci, nu a fost de acord. De aceea textul a trebuit refăcut. L-a scris împreună cu Gabriela Ionescu“ (slavomir-popovici.ro).

Pe lîngă imaginea specială a lui Doru Segal, textul filmului rămîne, pentru mine, cel puțin, unul dintre cele mai neașteptate poeme, pe care-l tot ascult din cînd în cînd. Așa începe: „Pe pămînt, moartea e tot mai bătrînă. Moartea, greșeala nesfîrșitului, trădarea și jignirea vieții. Era un soare negru pe un cer străvechi și greșit sub care s-a-nnegrit frumusețea. (…) Trupurile lor sînt treceri spre mîine. Pînă la glezne în ziuă, pînă la umeri în veșnicie. Bezna e sufletul soarelui. Raza e măduva întunericului.“.

Pe 19 ianuarie, Slavomir Popovici (1930-1983) ar fi împlinit 90 de ani.