Sistemul rămîne singur

Cam pe la sfîrșitul anilor ’90, cînd a aflat că soră-mea găsise de muncă în Boston, ca baby-sitter (au pair, mai exact), o rubedenie a exclamat, în culmea indignării: „Cum să te duci în America? Copiii mei să meargă în America, nu tu!“ M-am tot întrebat, de atunci încoace, ce-o fi fost în neregulă cu soră mea, și îndrăznesc să cred c-am găsit, dacă nu răspunsul, atunci un răspuns posibil, ceea ce mă face să scriu acest text. Cel mai mult și mai mult m-ar bucura să fiu contrazis și redus la tăcere, dar înainte de asta, încă vreo două-trei exemple.

Din aprilie 1994 merg pe munte c un bun prieten, cu Dodel; dormim în același cort, mîncăm din aceeași conservă, împărțim vodca de seară și ceaiul de dimineață. În afară de masivul Șureanu, am parcurs (de mai multe ori) cam toate traseele din munții de peste 2000 de metri, bașca pe cei mai mărunței (Apuseni, Măcin, Ceahlău, Leaota, Cernei etc.); ar trebui, deci, să am deplină încredere-n Dodel. Dar n-am: între noi doi persistă ceva nespus și de nespus, și anume complexul lui de superioritate față de mine (nu-i bogat, muncește mult și n are nici mașină, așa că nu despre bani e vorba). Oricît s-ar strădui să se prefacă și oricît m-aș preface că nu văd cum se străduiește, Dodel nu poate uita că el e născut în Algeria, iar eu nu. Un bien né nu poate fi egal c-un băiat de la țară.

Cîndva am iubit și eu o fată (nu e interzis!). M-am dat peste cap să meargă treaba, am făcut toate nefăcutele și chiar mai mult decît atît, dar degeaba: ea era născută în Nigeria și n-a putut trece peste asta. După multe căutări, că n-am fost eu singurul mal né din viața ei, a găsit un băiat bun, născut în Irak, cu care s-a potrivit mănușă. O mănușă cam de box, dar nu despre asta-i vorba aici.

În februarie 1990, inspectoratul școlar al sectorului 4 (care era atunci pe Șoseaua Viilor, nu în Berceni ca acum) a ales cîteva zeci de gimnaziști și liceeni pe care i-a trimis într-o tabără de „eroi ai Revoluției“ (?!),
undeva lîngă Varna. Am aflat ulterior c-au fost zeci de astfel de tabere, care mai de care mai pricopsite (în Franța, în Danemarca, în Austria etc.), dar în asta de care zic, printre alte haimanale de la Liceul Industrial nr. 36 (actualul „Ion Creangă“) am fost selectați și noi doi, Grasu și cu mine. Criteriile de selecție au rămas o enigmă pînă-n ziua de azi, ca tot ce ține de Revoluție, dar aceste tabere și mai ales „criteriile“ ar putea fi un capitol interesant de cercetare pentru istorici; la întoarcere, toți foștii prieteni și colegi dintr-a XII-a C s-au năpustit ca hienele asupra mea, cu mustrarea „Ai fost în Bulgaria și mai și vorbești?“ (nu mai țin minte ce spusesem). „Da’ de Grasu de ce nu vă luați?“, am zis eu. Răspuns: „El e născut în Mozambic!“

Repet, mi-a luat foarte mult timp, ani și ani, ca să pun toate aceste fragmențele cap la cap și să trag o concluzie. Poate nici nu-mi pica fisa, dacă nu mă-ntîlneam pe scară cu tanti Lucica, pe cînd dădea cu mopul: „Săru’-mîna, doamnă Lucia“, „Să dea Dumnezeu sănătate, domnu’ Mihăiță“; atunci mi-am dat seama, din diferența de ton a celor două voci, că eu vorbesc de sus cu ea, iar tanti Lucica vorbește „de jos“ cu mine. Că mă pun, în raport cu ea, pe același tip de piedestal pe care se pune Dodel în raport cu mine. Pe care l-au pus colegii pe Grasu. Pe care și-a pus rubedenia copiii: ei erau născuți la Londra. Aici era de fapt cheia, în locul nașterii copiilor, nu în presupusa inferioritate a soră-mii.

Pare foarte ciudat că în comunism a existat o aristocrație a nașterii, dar e adevărat. Nu mă refer la primul comunism, la paukerism și la dejism, ci la comunismul „bun“ pe care îl regretă acum pensionarii, la anii 1965-1975, să zicem, atunci cînd a venit pe lumea generația decrețeilor. Bine-bine, decreței, decreței, dar nici noi n-am fost egali între noi, încă de cînd aerul ne-a invadat prima oară plămînii: cele mai puține șanse le-au avut cei născuți la țară, din familii „proaste“ (sărace, lipsite de ambiție, de etnie romă etc.). Șanse mult mai mari au avut cei ca mine, țărănuși prin naștere, urbanizați prin grija Partidului (Mircea Cărtărescu a scris deja totul despre noi, nu mai e nimic de adăugat). Altfel au pornit-o-n viață cei din familii urbane „bune“, care, cine știe cum, au ținut capul la cutie și-au trecut obsedantul deceniu pe sub radarul comuniștilor. Dar aristocrații, porfirogeneții, cei cu lingura de-argint în gură au fost pruncii ai căror părinți cîștigaseră încrederea regimului, astfel încît li s-a permis să iasă (nu există italice suficient de sugestive pentru ce vreau să spun!). E adevărat că privilegiul ieșirii (nuanță biblică!) îl aveau în primul rînd nomenclaturiștii, securiștii și „lucrătorii în comerțul exterior“, dar nu exclusiv; a fost și-o altă categorie, numeric mai mare, și anume tehnicienii și muncitorii regimului. Dacă „muncitor“ e un termen clar, „tehnician“ putea însemna orice, de la „consilier militar“ la inginer, medic, profesor, cercetător, student și multe altele. Din Irak, Siria, Libia, Angola, Mozambic, Nigeria, Egipt, Algeria, Maroc, Sudan, Iran sau Iordania, acești oameni s-au întors nu numai cu casetofoane, blugi și lănțișoare, ci și cu copii. Cu copii altfel decît toți copiii. Cu copii născuți afară.

Fac o mică digresiune și mă-ntreb de ce acest cuvînt românesc nu pare să aibă vreun sinonim perfect în nici o limbă, iar acolo unde, treacă-meargă, găsim cîte ceva (abroad, ailleurs, Ausland, zagranița), parcă nu e nuanța aia de pușcărie pe care o simți, aproape palatal, în sinistrul nostru „afară“. Oare de ce?

Și ce s-a întîmplat cu acești copii? Mai nimic. Au crescut și s-au jucat ca toți copiii, cu cheia de gît, dar îndoctrinați că ei sînt altfel, din naștere altfel. Nu exact asta înseamnă aristocrație? Accesul la resursele materiale e important, da, dar e trecător, pe cînd spiritul aristocratic, nu. Un copil căruia i s-a băgat în cap că el nu-i ca „amărîții ăștia“ se va purta ca atare, și nu doar în copilărie, ci toată viața. Iar atunci cînd ne întrebăm cine-o fi „sistemul“ care căpușează țara, ar fi bine, poate, să ne dăm seama că sistemul se consideră țara însăși, iar pe cetățenii neincluși în sine îi vede ca pe-o turmă destinată să producă, eventual să se și distreze, dar în nici un caz să conducă. „Eu sînt boier mare, iar ei sînt niște proști“, spunea vornicul Moțoc. Diagnostic foarte precis, din punctul său de vedere. Actualii vornici moțoci ai generației mele, pe care-i regăsesc atît în serviciul public, cît și ca prosperi oameni de afaceri, sînt absolut convinși că-și merită boieria, nu doar prin merite personale („Dac-am fost băiat deștept!“), dar mai ales, mai profund și mai secret, prin marele merit al nașterii. S-au născut bine. Dincolo de gratiile cuștii. Altă soartă, alt destin. De la bun început.

Numai că acum sistemul este într-o situație foarte grea, avînd de înfruntat atacuri din patru părți: DNA e una, diaspora-i a doua (pe un „amărît“ îl poate impresiona pedigriul baronului local, dar pe un diasporean, nu), micșorarea bazei de recrutare e a treia, dar cea mai importantă e aceasta: războiul civil din interiorul sistemului. Reformiști versus conservatori, în interior. Știu ce vorbesc. Dar mi-e frică să vorbesc prea mult, că nu se știe cine cîștigă pîn’ la urmă!

Explicația titlului: fără a mă fi integrat pe mine personal în structurile sale, sistemul m-a distrus, ca ființă socială. Adică n-am mai putut să iau România în serios, odată ce-am înțeles „cum merg lucrurile“. Concret, n-am mai fost bun de nici o muncă socialmente utilă sau, cu expresia curentă, „să mă implic“. Am scris cîteva sute de articolașe de (așa-zis) turism, descriindu-le „amărîților“ mei acel mitic afară, cel puțin bucățelele la care am avut acces, dar cam asta e tot. N-am putut lua vreodată în serios nici munca din România („Mihai, tu nu te implici în efortul nostru colectiv!“), nici salariile din România, nici instituțiile publice din România („Completați dumneavoastră o cerere și mergeți la ghișeul doi, întrebați de doamna Nuți“). Mi-a rămas munca fizică, pe care sistemul n-are cum să mi-o ia (sînt prea leneși!) și care, vă destăinui acum un secret, va fi la tot mai mare căutare: oamenii pleacă. Sistemul rămîne singur. Să-i fie de bine. 

Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii.