Sîntem o naţie de plagiatori

18 iulie 2017   Societate

Politica între naţiuni, de Hans Morgenthau, e o carte fundamentală pentru toţi cei care doresc să înţeleagă natura politicii mondiale. Un fel de Biblie. Cînd eram student la Știinţe Politice, toţi profesorii făceau referire la ea, aşa că m-am grăbit să o cumpăr – am şi notat ziua, 22 august 2008 – cînd am aflat că a fost tradusă la Polirom.

Una din anexele acelei ediţii cuprindea un set de eseuri ce urmăreau „aducerea la zi a realismului în secolul XXI“. Ca militar – eram locotenent la acea vreme –, mi-a atras atenţia detaliul că două prezentări aparţineau unor ofiţeri: generalul Brent Scowcroft, fost consilier pe probleme de securitate naţională în administraţia Bush Sr., şi amiralul William Crowe, fost Şef al Statului-Major Interarme şi profesor de geopolitică la Universitatea din Oklahoma. M-a impresionat că eseurile unor militari stăteau alături de altele aparţinînd unor personalităţi în domeniu, precum John Mearsheimer şi Richard Little.

Acum să facem un salt în timp pînă în zilele noastre, mai bine zis, pînă în zilele în care Fabrica de doctorate sau cum se surpă fundamentele unei naţii, cartea Emiliei Şercan, a văzut lumina tiparului la Editura Humanitas şi pe care subsemnatul a dorit neapărat să o citească. Asta s-a întîmplat în urmă cu două luni, de unde se poate deduce că între momentul Morgenthau şi Şercan au trecut nişte ani, răstimp în care locotenentul de atunci, deh, a devenit maior.

Emilia Şercan face cîteva dezvăluiri „şocante“ în această carte: spre exemplu, spune despre generalul cu patru stele (r) Oprea Gabriel, profesor universitar doctor, că este un „plagiator-făuritor-de-plagiatori“. Poftim, cum? Da, afirmă despre un general cu patru stele – cel mai mare grad pe care îl poate atinge un militar din Armata României, cu excepţia celui de mareşal – că este un plagiator ordinar, un terchea-berchea fără treabă cu lumea academică, care, cu tupeu, în mod grosolan, a preluat ad litteram în lucrarea de doctorat „calupuri întregi de text… din volumele altor autori, lucrarea fiind, în esenţă, un mixt de paragrafe amalgamate. Surprinzător pentru o teză de doctorat, nu conţine o introducere sau concluzii proprii.“

Încă de la prima pagină, spune Emilia Şercan, generalul cu patru stele Oprea începe lucrarea folosind prescurtarea op.cit., care înseamnă „operă citată anterior“, fără însă a exista vreo operă citată anterior în întregime la care să se facă referire. Mai mult, generalul nu cu o stea, nu cu două, nu cu trei, ci cu patru stele, nu doar că a devenit „prin furt… profesor universitar şi coordonator de doctorate“, dar autoarea susţine – altă dezvăluire şocantă! – că a patronat chiar plagiatul şi impostura, permiţînd, sub bagheta autorităţii sale ştiinţifice, ilegal şi imoral dobîndită, „acordarea de titluri de doctor unor indivizi cu lucrări plagiate sau cu lucrări mediocre, maculatură curată“. Din nou: poftim, cum?

Dar să urmărim ce mai spune autoarea: ea mărturiseşte, după ce dovezile de plagiat au devenit incontestabile, că a încetat să îl mai perceapă pe generalul cu patru stele Oprea drept „individul cu mutră cazonă şi exprimare austeră, poticnită“, care „abia lega în mod coerent cîteva propoziţii, şi alea foarte simple“, ci se vedea obligată să îl „citească“ într-o cheie diferită, în care de bază erau „influenţa“ şi „puterea“. Am fost, încă o dată, şocat.

La fel de şocat am rămas în urma dezvăluirilor despre domnul Neculai Onţanu, fost primar de sector al municipiului Bucureşti: confruntat cu realizările acestui spirit napoleonian, singura alternativă decentă a fost să mă înclin aflînd că, deşi a terminat stagiul militar obligatoriu cu gradul de „fruntaş“ şi fiind de profesie fierar-betonist, a ajuns, printr-un salt corespunzător geniului, brusc general-maior (r) al Armatei României. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu sînt de la 14 ani în armată (am urmat un liceu militar), anul acesta se împlinesc 25 de ani de cînd am îmbrăcat haina militară şi sînt maior. Şi am urmat cursuri obligatorii de avansare înaintea fiecărui grad. Că aşa prevede „Ghidul carierei militare“. Şi, ei bine, gradul de maior este exact cel pe care ar trebui să îl am.

De asemenea, generalul cu două stele (r) Onţanu a devenit doctor în ştiinţe militare cu o lucrare al cărei coordonator este – cine altul dacă nu – generalul cu patru stele Oprea, ce reuşeşte performanţa de a se distinge de puhoiul de teze de doctorat plagiate prin faptul că, deşi „cea mai mare parte… este copiată din surse multiple“, „ghilimelele nu sînt folosite măcar o singură dată“ în una dintre cele 313 pagini pe care le numără. Rar, e drept, „face trimitere către sursa originară a informaţiilor cu o notă de subsol, dar fără a folosi ghilimelele“. Mai mult, autorul nu utilizează nici o bibliografie. Dar, vai, cum?

Cu aceste date sumare în minte, vă puteţi imagina o discuţie elaborată, o dispută de idei între generalul (r) Scowcroft şi amiralul (r) Crowe, pe de o parte, şi generalul cu patru stele (r) Oprea şi generalul cu două stele (r) Onţanu, pe de altă parte, purtată pe palierul în care toţi şi-au cîştigat expertiza, cel al siguranţei naţionale? Oare cîţi asociază imaginea elitei Armatei României cu „excelenţa“ universitară a celor doi generali? Nu e dezonorantă o asemenea alăturare? Ca militar, eu aşa o percep. Ca cetăţean român, mă simt profund umilit.

Emilia Şercan spunea că anchetele ei referitoare la aceste plagiate au „stîrnit indignarea unei părţi a comunităţii academice, dar au produs şi multă tăcere. O tăcere suspectă şi complice a Academiei Române, a mediului universitar, a Parlamentului României, a clasei politice.“ Dar şi a societăţii, în ansamblu, care a profitat fără jenă, în interes personal, de destrămarea rigorii academice. Totuşi, nu e dureroasă această tăcere? Pe dumneavoastră nu vă apasă? Nu o simţiţi arzîndu-vă pe dinăuntru? Nu vă vine să vă sfîşiaţi hainele de pe voi şi să urlaţi: hei, pînă aici? Nu v-aţi săturat? Chiar nu v-aţi săturat?

Sîntem o naţie de plagiatori cap-coadă. Înainte, glumeam, un întreg popor, pe seama savantului de renume mondial Elena Ceauşescu. Însă era vorba doar despre ea. Astăzi, aproape tot poporul e una cu tovarăşa. Ştiaţi că, „din 1900 şi pînă în 1990, în România au fost acordate sub 1500 de titluri de doctor“, în schimb, din „1990 pînă în 2016, peste 67.000 de persoane au obţinut titlul ştiinţific de doctor“?

Datele referitoare la absolvenţii de facultăţi ar fi şi mai înspăimîntătoare, sînt sigur. Plagiatul e emblematic pentru întreg sistemul universitar românesc. Altfel nu îmi explic uşurinţa cu care ne-am trezit toţi, după Revoluţie, intelectuali. Nimeni nu mai vrea să fie un amărît de fierar-betonist. Nu în CV, căci gîndirea, oricîte diplome ar acoperi neştiinţa românului, va rămîne neschimbată pentru mulţi. Şi, la fel, exprimarea. Simplă şi poticnită. În acord cu scrisul. Semiagramat. Şi împănat cu emoji.

Am depăşit de mult pragul în care nu ne mai e ruşine. Dar, să ştiţi, nici lor. De fapt, lor, cu atît mai puţin. Ei niciodată nu s-au sinchisit. Ei sînt cei care au dat tonul, care au produs schimbarea ale cărei efecte le resimţim azi toţi. Iar noi, din slăbiciune şi comoditate, ne-am pliat. ­Căci ne-a şi convenit.

Patronii falsului şi înşelăciunii universitare au format o sectă de adepţi care s-a extins şi a dat naştere unei şcoli naţionale de discipoli zeloşi, iar episcopii, preoţii, diaconii şi clopotarii hirotonisiţi prin practicarea acestei religii a imposturii – absolvenţi care mai de care mai habarnişti ai unor facultăţi care mai de care mai de duzină – s-au prosternat adînc în faţa imaginii creatorilor doctrinei diplomelor lucioase, numai bune de vîrît în… LinkedIn, şi s-au grăbit să o legalizeze cu propria fraudă intelectuală pentru a-şi putea legaliza statutul universitar.

Uite-aşa, semidocţii crescuţi dincoace de cultură şi educaţie şi analfabeţii funcţionali ai României au pus neuron de la neuron pentru a fonda Catedrala Mîntuirii Neamului de neştiinţa-i epatantă, prin oficalizarea draconică a furtului! De idei, de astă dată. Care, pe lîngă faptul că e foarte ieftin, prezintă avantajul că e foarte onorabil. Vina, ca întotdeauna, e împărţită. Şi, evident, este difuză. O vezi peste tot şi niciunde. Profesorul Mircea Miclea de la Universitatea „Babeş-Bolyai“, într-un excelent interviu acordat site-ului www.pressone.ro, descria lumea universitară românească în termeni deloc măgulitori: o lume a ego-urilor exacerbate şi a validărilor reciproce, în care „coeficientul de narcisism bate de departe coeficientul de inteligenţă“. Nu cu mult diferită e şi societatea absolvenţilor proveniţi din rîndurile facultăţilor unde ei predau, compusă preponderent din cavaleri ai tristei figuri intelectuale al căror coeficient de fudulie îl bate fără drept de apel pe cel de inteligenţă. Şi de bun-simţ.

Trimiterile la clasa politică vibrează, de asemenea, în interiorul aceleiaşi cutii de rezonanţă. Să amintesc, pentru o înţelegere deplină a locului pe care îl ocupă ac­tual­mente aceasta, de întrunirea Consiliului de Coroană din ziua de 3 august 1914, cînd urma să se hotărască destinul României în conflagraţia ce avea să urmeze. La acea întîlnire, povesteşte în memoriile sale I.G. Duca – atunci, ministru al Cultelor –, la care au participat, printre alţii, I.I.C. Brătianu, Th. Rosetti, P.P. Carp, Take Ionescu, A. Marghiloman ş.a.m.d., regele Carol I, care convocase Consiliul, „a spus în româneşte că… ne cere voie să nu rostească, ci să citească părerile lui, pentru a da cugetării toată preciziunea. A adăugat că limba franceză fiind limba internaţională şi limba subtilităţilor diplomatice, a scris în franţuzeşte nota pe care doreşte să ne-o citească şi că, în consecinţă, socoteşte că ar fi nimerit ca discuţia să se facă tot în limba franceză.“ „România veche exista încă în toată splendoarea ei“ – avea să scrie I.G. Duca. O Românie în care nu se punea problema ca elita să nu vorbească, citească şi gîndească (măcar) în limba franceză.

Ce avem acum, în mileniul al treilea? O Românie nouă şi băţoasă, plină de doctori şi moftangii, dar care abia reuşeşte să scrie şi vorbească în limba maternă. O Românie în care expresia celei mai subtile construcţii lingvistice de care e capabilă cînd vrea să articuleze un De profundis e pastila de înţelepciune înrămată pe Facebook. O Românie în care, conform unui sondaj realizat de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală, aproximativ „46% din românii cu vîrste de peste 18 ani n-au citit niciodată o carte în anul trecut“, dar care, atunci cînd o bătrînică e surprinsă citind în tramvai Muntele vrăjit de Thomas Mann, cum s-a întîmplat în urmă cu cîteva luni, e cuprinsă de un extaz nemărginit şi o felicită înduioşată pe cea care, la 80 de ani, cu o sacoşă de rafie lîngă ea, le arată like-uitorilor de meserie ceea ce ei nu au fost, nu sînt şi nu vor fi vreodată: cititori adevăraţi, respectiv oameni care trăiesc pentru ei înşişi, nu pentru a se expune pe Facebook ca animalele la zoo.

Se ştie povestea acelui valet care, cu melancolie, refuza să lustruiască încălţările stăpînului. „La ce bun?“, zicea el. „Mîine va trebui s-o iau de la capăt.“ Sau povestea gospodinei care refuza cu îndărătnicie să facă curăţenie. „La ce bun?“, zicea şi ea. „Mîine praful se va depune iar pe mobilă.“ Aşa este cetăţeanul român care refuză să ia atitudine împotriva celor care îl umilesc şi-l calcă pe grumaz după bunul plac. „La ce bun? Mîine vor veni alţii.“

Cîtă vreme mentalitatea asta păguboasă va prevala, vom răsturna şi răvăşi întreaga ordine socială de care are nevoie o civilizaţie spre a evolua. Vom avea nu doar liderii pe care îi merităm, nu doar doctorii, profesorii, funcţionarii, militarii, poliţiştii şi spărgătorii de seminţe de la colţul blocului pe care-i merităm, dar şi corupţia pe care o merităm. Adică străzile, spitalele, şcolile, ghişeele şi instituţiile de care ne tot lovim în cursul vieţii.

Putem strîmba din nas oricît: noi înşine sîntem o bucăţică din ceea ce vedem azi în România. Cei ca Emilia Şercan sînt o picătură de revoltă într-un ocean de indolenţă, amorţeală, resemnare şi indiferenţă. Strigătele şi atenţionările acestor lupi singuratici reuşesc uneori să zgîlţîie societatea din mîloasa apatie în care s-a scufundat, dar e nedrept să pui asemenea oameni în faţa exigenţei efortului infinit de a nu renunţa la lupta pe care o poartă pentru a ne fi bine tuturor, implicit şi ţie, e nedrept să aştepţi din partea lor minuni la care tu singur poţi contribui pe parcela ta de responsabilitate.

Iar o primă măsură, la îndemîna tuturor, ar fi să prelucrăm tiparele imaginative care s-au format în spaţiul mental al acestui popor în ultimele decenii, încetînd a mai considera hîrtiile lucioase cu numele noastre caligrafic înscrise pe ele drept o eflorescenţă a spiritului. Dacă nu, în scurt timp ne vom transforma într-un glorios neam de emoji. Care, după ce milenii la rînd s-a luptat cu un destin potrivnic ca să dea check-in în paginile de istorie universală, acum se va număra printre cele dintîi care vor da check-out, să iasă din ea.

Ceea ce nu va afecta prea mult tonusul românului, căci şi atunci va fi un cetăţean marca „feeling great“, care va fi foarte atent ca pe 1 Decembrie şi în alte zile în care toţi „simţim româneşte“ să se imortalizeze cu tradiţionala ie. 

Mihnea Rudoiu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Dear Darlin’ Namor (Editura Tracus Arte, 2014).

Foto: adevarul.ro

Mai multe