Singur/cu oameni

Pentru mine, una, singurătatea nu a fost, în mod real, o opţiune. În ciuda a ceea ce mi-au spus unii şi alţii – oameni de încredere... – despre avantajele şi valorile ei, pentru mine nu a fost o stare fericit-productivă. Şi, cu toate acestea, parcă special pentru a-mi face pe invers, în mod involuntar, am ales mereu situaţii în care să trebuiască să mă războiesc cu ea.

În liceu, de pildă, printr-a X-a, mi-am dat brusc seama că nu mai vreau să fiu la clasa de mate-fizică la care intrasem destul de greu şi că vreau să trec la uman. Ceea ce am şi făcut, lăsînd o clasă normală şi echilibrată de fete şi băieţi adaptaţi şi „de gaşcă“, pentru una strict de fete din Şcoala Centrală.

Clasă care, în timp, s-a dovedit deloc neinteresantă (în ciuda faptului că aproximativ toate fetele erau îndrăgostite de acelaşi băiat – minune, unul dintre cei cinci existenţi, de altfel). Dar în care, destul de devreme, am învăţat un anumit fel de singurătate: cea a lipsei de gaşcă tipică, băieţi-fete, care să iasă în oraş şi să se bucure de toate, în mod gălăgios. Am cîştigat, în schimb, prietenii de o viaţă cu fete împreună cu care construiam utopii pe la cofetării.

Ideea de „gaşcă“ mi-a fost mereu un reper... virtual. Pe care, în realitate, nu l-am atins. Mereu tînjeam să mă integrez în cîte un grup şi mereu ratam integrarea. Cînd era cît pe ce, de-adevăratelea, să intru într-unul, m-am îndrăgostit...

De fapt, probabil că nu eram o persoană atît de sociabilă pe cît mi-ar fi plăcut să fiu – conform cu idealurile colectiviste ale vîrstei. Sau eram, dar doar în grupuri mici, de una, două persoane…

Cînd am terminat facultatea şi a venit momentul să-mi aleg „locul de muncă“, am primit oferte care, cu siguranţă, nu m-ar fi lăsat să fiu vreun minut singură – la instituţii sau companii... aglomerate. Cred că doar cinci zile am fost într-un astfel de loc, după care am plecat: aveam o acută senzaţie de singurătate în mulţime.

Apoi am ales locurile mici, cu puţini oameni şi unde nu trebuie să arzi gazul degeaba toată ziua.

Am început să lucrez în presă; şi am constatat că, iarăşi, în ciuda a ceea ce credeam despre mine, de fapt îmi plăceau spaţiile îndepărtate şi pustii, şi nu conferinţele în care colegii de breaslă se întreceau să pară deştepţi, şi nici recepţiile unde se mînca pe gratis.

Într-un fel sau altul, mi-am asumat singurătatea, măcar ca stare de lucru. Asta, evident, e o variantă simplă a ei. Una funcţională... Dar există singurătăţi mult mai complicate şi de-a dreptul înspăimîntătoare. Singurătatea în doi, cînd convieţuieşti cu celălalt fără să comunici nimic esenţial.

Singurătatea totală, în care nu eşti cu nimeni, nici la propriu, nici la figurat, ci doar în propria ta... gaură neagră, din care nimeni nu face vreun efort să te scoată.

O solitudine în care toate cele din jur par terifiante şi capătă proporţii neaşteptate, în sens catastrofic.

Singurătate care te duce cu gîndul la moarte – şi nu la orice moarte, ci la cea de unul singur... Singurătate care, dacă eşti credincios, nu e o povară. Care îşi schimbă, în contextul relaţiei cu Dumnezeu, toate datele. Doar că trebuie să poţi să ajungi pînă acolo.

Dacă nu ajungi, există variante mai lumeşti: te uiţi pe geam şi te bucuri de lumea din jur. Nu precum vecinele băgăcioase care spionează prin vizor cine trece, ci ca spectator al unui show continuu şi niciodată plicticos: cel al lumii din jur, cu ciorile, copacii şi oamenii ei...

Cea mai bună formă de singurătate e, în ce mă priveşte, una care, de fapt, nici nu e singurătate. În care eşti tu, cu gîndurile şi planurile tale, dar alături de altcineva cu care ai o comunicare – pe care nu o practici non-stop – cu gîndurile şi planurile lui. Persoană care nu trebuie să fie neapărat o prezenţă fizică, ci o constanţă despre care ştii că e acolo oricînd şi necondiţionat. Căreia să-i poţi împărtăşi ce-ţi trece prin cap despre tine însuţi, despre spectacolul lumii şi despre relaţia ta cu divinitatea (nu neapărat în ordinea asta). Şi, de ce nu, cu care să poţi mînca o porţie de cartofi prăjiţi – oricît ar fi de nocivi – din cînd în cînd, la o tacla.