Singur cu sfinții
Cînd am pășit pe ulița principală a micului sat din Bărăgan, pierdut printre cîmpuri, colbul s-a ridicat ușor, parcă supărat de o intruziune neașteptată. Apoi s-a coborît, la fel de domol: evaluase situația și nu merita deranjul. Fondat în scopuri eminamente agricole, în spiritul înfrățirii dintre proletariat și țărănimea muncitoare, satul fusese abandonat începînd cu anii ’90, cînd a început dezmembrarea, cărămidă cu cărămidă, a gospodăriei agro-zootehnice ce dăduse de muncă rezidenților, strămutați odată cu întemeierea satului. Singurele urme de viață umană erau cîteva garduri întregi, precum și un magazin cu de toate, dar mai ales țigări și băutură. Vizavi de magazin, o casă, părăsită și ea, stătea înclinată într-un unghi nefiresc, parcă desprinsă dintr-un film de Tim Burton. Altfel de viață exista, totuși, în sat. Buruienile năpădiseră drumul principal, iar ulițele secundare se mai cunoșteau doar după stîlpii de distribuție a rețelei electrice. Un pîlc de dropii, dispărute prin anii ’50, a traversat drumul în viteză, pierzîndu-se precaut în lanul unduitor de plante sălbatice.
La ieșirea din sat am recunoscut, printre tufișuri, biserica. Avea acoperișul navei prăbușit, doar vestibulul, mai mic, rămăsese întreg. Curiozitatea a învins precauția legată de fauna care ar fi putut popula desișul protector și, regretînd absența unei macete, ne-am croit potecă pînă la edificiu. Pereții crăpați erau ținuți în picioare de iederă și, printre ferestrele arcuite, fără geam, am privit la sfinții frumos aliniați, cu săbii și mantii, avînd picioarele pierdute printre bălăriile crescute din pardoseală. Aurele contrastau cu albastrul intens al unui cer fără nori. Ocolind altarul printre fluturi și greieri, am revenit la vestibul și am încercat ușa. Surprinzător, aceasta s-a deschis ușor, lăsînd să se întrevadă, în stînga, mai multe plăpumi și cratițe, iar, în dreapta, un pat pe care dormea cineva.
Am închis ușa cu grijă, sperînd să nu fi deranjat, dar ea s-a redeschis și în prag a apărut un bătrîn desculț și netuns, cu barba albă, lungă și mîinile noduroase ca rădăcinile de pe pereții bisericii. L-am întrebat de cînd locuiește acolo, în vestibul, și ne-a răspuns: de un an. Și cînd s a prăbușit acoperișul? Acum un an, a zis, din nou, deși tulpinile din biserică aveau cîțiva centimetri în diametru. Nu a fost bine întocmit de meșter, a completat bătrînul. Atunci am realizat inadecvarea întrebărilor legate de timp, adresate cuiva care locuiește complet singur, într-un vestibul de opt metri pătrați. Ce mai înseamnă spațiul, atunci cînd universul tău fizic este cît un covor? Ce relevanță mai are noțiunea de durată, atunci cînd nu ai distanțe de străbătut și nu aștepți pe nimeni? Bătrînul avea ochii limpezi și vorba domoală. Rămăsese la biserică pentru a o îngriji în continuare. Nu ar fi avut unde să plece din acel vestibul, nu-l aștepta nimeni dincolo de buruieni. Ultimele femei miloase îi puneau cîte o conservă sau o ciorbă pe prag, și cu atît trăia.
Se însera și am plecat lăsîndu-l așa cum l-am găsit: singur în casa lui, fără nici o fereastră, dar cu două uși. Prima se deschidea către ulițe pustii și case abandonate, către un trecut metabolizat lent de rădăcini. Un trecut ca o rană care încă își așteaptă tămăduirea. A doua dădea în curtea treflată, mărginită de ziduri cu arcade și fresce, ale căror culori își păstrau încă prospețimea. Stranele înverziseră, înmuguriseră, făcuseră flori și fructe, dar armurile sfinților militari luceau ca noi sub razele piezișe ale amurgului. Odinioară biserica găzduise liturghii, botezuri, cununii, înmormîntări. Pereții răsunaseră de imnuri. Crezul se impregnase în grinzi. Gîndită ca imagine a lumii, deopotrivă terestră și celestă, biserica oglindea acum fidel satul decăzut, fără oameni și fără timp.
Dinlăuntrul ei, din vestibul, bătrînul decisese să-i împărtășească soarta previzibilă, fără eroism, cu firescul devotamentului necondiționat față de cele sfinte, încrustat în vechea tradiție rurală. Îngrijirea bisericii dădea sens existenței sale. Fără mijloace, eforturile nu puteau salva construcția, al cărei sfîrșit putea fi întrezărit într-un orizont de cîțiva ani, la fel ca propria sa trecere. Bătrînul o îngrijea așa cum și-ar fi îngrijit soția pe patul de moarte. Iar cînd nu o veghea, în curtea treflată de sub cerul înstelat, sfinții înalți, cu aurele luminînd în nopțile de vară, îl pofteau la taifas.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wikimedia commons