Sinaia – Piatra Arsă. Arde!
Am urcat pe munte. După mii de ani. Uitasem cum este. Picioarele mi-erau şchioape, drumul împotrivă. Dar am reuşit! Am reuşit! Este o victorie, mărturisesc, care se poate măsura cu puţine lucruri. Am ales drumul clasic şi greu, făcut acum douăzeci de ani de cîteva ori: Buşteni – Jepi – Caraiman – Piatra Arsă – 2000 – 1400 – Sinaia. Prima parte este o provocare. Provocarea este dată de dificultate, singurătate, lupta cu fiecare piatră mai sus decît „bulevardul“. Mi-am luat bocanci, care mi-au terminat picioarele, aşa că picioarele au avut de luptat cu rănile, creierul – cu picioarele care, după două ore, nu mai voiau să asculte. Pe scurt, am urcat!
Drumul era bine însemnat: cruce albastră pusă tocmai bine, ca să nu deznădăjduieşti, ca să nu orbecăie gîndul tău că ai rătăcit. Asta mi-e teama, că mă lasă semnul. Şi de la Prăvălia din Buşteni luasem cu 2 lei sticla de apă plată. Şi sus, la cabana Caraiman – lovitură de jaf: 6 lei. Nu mi-a venit să cred. Am luat, ce aveam de făcut, dar cabanistul era împotriva urcaşilor ca mine. Din patru uşi care se deschid în cabană, trei sînt inscripţionate clar: „Interzis!“ A patra este clară: apa minerală 6 lei. Pe lîngă apă, cabanistul vindea suveniruri: cărţi poştale, macrameuri, scoici, munţi mici şi mari. M-a luat frigul! Am plecat la drum fără să-mi trag sufletul cum se cuvine. Dacă drumul pînă la Piatra Arsă pare întins şi clar, dificultatea cea mare a fost mai departe. Deruta era pe munte acasă. Semnele erau confuze. De trei ori era scris că de la 2000 la 1400 sînt doar 30 de minute, aveam să aflu pe propria piele că este o oră şi jumătate. Tot soiul de săgeţi instigatoare la ură şi răzbunare, pe care erau scrise aberant cifre derutante şi, culmea, semnate de firme de bere sau de Primăria Sinaia. Peste toate se suprapuneau semnele unui concurs, după cum bănuiesc. Sperai o indicaţie precisă, ţi se servea o zăpăceală fără margini. Pentru un om pe munte este o bătaie de joc. Aşteptări, oboseală, sinele explorat şi explorator. Sigur, căleşti voinţa prin munte, dar omul a rămas să rîdă de tine. Rîsul derbedeu, cine-l suportă pe munte? Înseamnă rătăcire.