Sinaia (Cumpătu) forever
Cînd aveam, cred, șase ani, mama m-a dus pentru prima dată la Cumpătu, un cartier din Sinaia. Împreună cu prietenul meu din cărucior, născut la o zi după mine, și cu gașca ei de prietene. Într-un context feminin și feminist, în special pentru epoca în care ne aflam, cea de sfîrșit de ani ’70.
Am descoperit, de atunci, la Cumpătu, o oază în care puteai întîlni oameni interesanți, toată „floarea cea vestită“ a scriitorilor, muzicienilor, actorilor etc. momentului, concentrați pe cuprinsul a cîteva vile ce se întindeau de la calea ferată spre pădure. Era ceea ce pe vremea comunistă se numea „casă de creație“, un loc în care o parte a oamenilor muncii etichetați drept intelectuali se puteau duce să se recreeze și, mai cu seamă, să creeze. De asta casele de creație erau situate în locuri izolate și mai toate camerele aveau cîte un birou în ele.
Nu știu cît „creau“ acolo scriitorii și artiștii momentului (probabil că se întîmpla și asta), dar cu siguranță dobîndiseară, cu ocazia acestei gîndiri sindicaliste, și o serie de avantaje. Căci, indiscutabil, Cumpătu era un loc privilegiat, măcar pentru că la cantina de acolo se puteau mînca trei mese bune și ieftine pe zi. Ba mai mult de atît, puteai achiziționa de la aceeași cantină o serie de produse altfel de negăsit ale momentului, precum cacao sau alune. Iar atmosfera de acolo, dată fiind concentrația ridicată de minți creative, era, evident, alta decît cea dintr-o întreprindere socialistă standard sau chiar decît la școală.
Era o atmosferă efervescentă, de concurență intelectuală și nu numai. În lumea adolescenților, cel puțin, competitivitatea, asociată cu teribilismul de rigoare, era o trăsătură dominantă a grupurilor prin care mă nimerisem. Spun „mă nimerisem“ pentru că, în mod real, nu făceam parte din lumea lor: mai bine-zis, părinții mei nu se integrau în lumea părinților lor, decît, sigur, prin faptul că erau și ei „creatori“ (regizor și scenarist). Dar ei se țineau departe de latura „lumească“ a profesiei, în sensul în care nu socializau cu cea mai mare parte a oamenilor care veneau acolo și nu participau la evenimente sociale și mondene decît într-o mică măsură. Tatăl meu se izolase, aproape că nu mai ieșea din casă decît atunci cînd avea cu adevărat treabă și, oricum, lucra de acolo, iar mama avea cercurile ei, care nu prea aveau legătură cu modele ori cu sistemul.
Așa că, pe scurt, m-am trezit într-o lume diferită de cea a prietenilor mei din copilărie, și ei citiți și la curent cu toate cele, dar mai toleranți, într-o lume destul de crudă. În care, dacă voiai un loc mai în față sau, pur și simplu, un loc, trebuia să te zbați, chiar (sau cu atît mai mult) adolescent fiind. Trebuia să faci față întîi vestimentar, pentru că, în ciuda epocii, copiii de acolo se îmbrăcau cu haine din pachet (adică trimise sau chiar aduse de peste mări și țări, din lumea pe care o știam din filme). Apoi, la conversații, pentru că puștii de acolo, cei mai mulți dintre ei, erau citiți. Aveau „la bază“ (cuvînt hidos folosit prin epocă), majoritatea, „lecturile fundamentale“ – cele pe care părinții mei mi le recomandau (Tolstoi, Dostoievski, Stendhal, Flaubert, dar și Camus, Kafka). Le stăpîneau și, culmea, cei mai mulți dintre ei puteau să discute despre ele, nu doar să le povestească, ci și să le analizeze. Cunoștințelor literare li se adăugau unele de arte plastice, care includeau diverse curente artistice ale secolului 20, precum cubismul sau fovismul, despre care, de pildă, nu știam destule și-mi propuneam să mă documentez.
Tuturor acestora li se adăuga și o chestiune de atitudine. Adolescenții din grupul ăsta, mulți dintre ei, aveau o siguranță de sine atunci cînd își exprimau opiniile pe care nu o mai întîlnisem și care mă dezarma. Era dată, probabil, de celebritatea părinților, amestecată cu educația de „prințișori“, necircumscrisă contextului. Întîlnirea cu grupul respectiv a fost, pompos spus, o școală a vieții: am învățat să mă apăr, să am un cuvînt de spus și chiar să știu cînd sînt „învinsă“ și s-o iau de la început. Ca orice grup de copii și adolescenți, și acesta presupunea o doză de cruzime: sancționarea, cu glume (uneori ca niște lopeți în cap), a greșelilor de orice fel, discriminarea celor mai slabi, neadaptați ori mai puțin dotați fizic sau altfel. Desigur, totul cu niște limite (care, însă, uneori, deveneau cam străvezii).
La Cumpătu, în anii ’80, am avut parte, astfel, de cea mai bună inițiere posibilă (pentru vremurile și vîrsta de atunci), cu valențele ei crude cu tot. Mi-a folosit, m-a călit „într-ale vieții“ și m-a obligat să mai pun mîna pe cîte o carte sau un album (pe atunci nu era net-ul) ca să fac față. Și toate astea s-au întîmplat la Cumpătu, la o aruncătură de băț de Sinaia. Mi-au revenit în minte cînd, de sărbătorile recente, am văzut că Sinaia a reînflorit, părînd a-și depăși chiar perioadele din vremurile considerate bune. Are chiar cinematograf, un multiplex.
Foto: wikimedia commons