Simplu pieton
În fiecare an, după ce ninge şi zăpada se topeşte, vine vremea cea mai rea a Oraşului nostru, altfel iubit. Atunci, din păcate, ies la iveală lucruri care, pe sub zăpada curată, printre copacii înfloriţi sau frunzele ruginii sînt mai puţin vizibile: şi anume, murdăria şi precaritatea spaţiului în care ne învîrtim.
Îmi pare rău s-o spun, dar nu mai e, de ceva timp, o plăcere să mergi pe jos prin Bucureşti. Doar dacă eşti adeptul esteticii derizoriului sau vrei să porneşti un studiu antropologic al marginalilor...
În primul rînd, decorul însuşi nu e cel mai fericit cu putinţă, ci de-a dreptul bacovian: „negru profund, noian de negru“ („Negru“), sau, în cel mai fericit caz, gri. Străzile sînt pline de noroi, iar streşinile curg îngrozitor. În dreptul unora dintre ele scrie – ce-i drept – „Atenţie, cad ţurţuri!“ şi e pusă cîte o sfoară care să te facă să ocoleşti respectiva clădire.
Dacă o ocoleşti, însă, trebuie să te dai jos de pe trotuar. Ca atare, intri, în mod automat, pe teritoriul de drept al maşinilor. Nu spun că maşinile ar fi atît de nebune încît să dea, cu sînge rece, peste pietonii ce înaintează, timid, pe marginea carosabilului. Doar că, pieton fiind, simţi o oarece teroare, de fiară ameninţată şi veşnic cu urechile ciulite, atunci cînd te mişti pe un teren nesigur.
E adevărat, poţi alege varianta trotuarelor, în ciuda avertismentelor afişate, aşa cum, de altfel, mulţi o fac. Totuşi, dacă urmăreşti ştirile, vei afla că au fost deja cîteva cazuri de persoane accidentate în urma prăbuşirii peste ele, în plină stradă, a unor fragmente de clădiri. Căci nu numai ţurţurii sînt periculoşi la casele din jur, ci şi tencuiala. De altfel, dacă te uiţi mai atent la multe dintre clădirile pe lîngă care treci, mai cu seamă în zonele centrale, vei vedea în ce stare decrepită sînt, parcă de-a dreptul gata de cădere (în ciuda urmelor evidente ale maiestăţii de altădată ce se ghicesc printre crăpături...).
Repet, poţi totuşi face abstracţie de toate aceste semne apocaliptice şi alege... confortul trotuarului. Numai că mai există, din păcate, şi alţi locuitori ai acestuia, nu foarte agreabili: primii ar fi cîinii. Nu, nu sînt nici pe departe o duşmancă a lor, ci dimpotrivă – o iubitoare. A multora dintre ei, cu excepţia celor pe care îi simt ameninţător de aproape de piciorul meu. Şi a celor care, cu sau fără ajutorul stăpînilor, consideră trotuarul meu, biet pieton, drept WC-ul lor. Făcînd din mersul meu pe stradă unul ocolit, cu şi mai multe obstacole.
Dar nu toţi cîinii sînt periculoşi sau neplăcuţi; unii pot fi chiar agreabili. Asemenea celui care m-a privit în ochi, circumspect, acum cîteva zile; apoi s-a îndreptat hotărît spre un sac de gunoi aruncat în apropiere, l-a luat cu totul în colţul lui şi a început să cotrobăie în el. În orice caz, mai agreabili decît anumiţi semeni de-ai noştri, oameni.
Oamenii pe care ai ocazia să îi întîlneşti pe stradă în plină zi, cînd majoritatea cetăţenilor serioşi lucrează, undeva în confortul şi rutina birourilor, nu sînt dintre cei despre care înveţi la şcoală, în manualele standard: cei care îşi fac treaba pentru „binele omenirii“. Sînt, mai curînd, ori cei care au muncit cîndva (pensionarii), ori cei incapabili (sau nedoritori) s-o facă (ar mai fi rentierii, dar cred că aceştia nu-şi pierd timpul pe străzi precum Timpului, Inişor sau Duzilor...). Pe mulţi dintre aceştia am fost uimită să-i văd... vorbind singuri: unii dintre oamenii ce treceau pe lîngă mine prin mocirla străzilor îşi mişcau buzele încet, emiţînd vagi frînturi de sunete...
Am mai văzut adolescenţi marginali hlizindu-se în grupuri, uşor agresivi faţă de ceilalţi, sau unii singuratici, hălăduind, pur şi simplu; un cuplu de aurolaci lovindu-se şi iubindu-se, succesiv; nebuni decretînd apocalipse; bătrînei îmbrăcaţi după un amestec de mode şi epoci, tîrîndu-şi sacoşele; un negru liniştit urcîndu-se în troleibuzul 92, pe la Moşilor. Şi pe mine însămi, la fel de cenuşie ca lumea pietonală pe care o observam, la prima mînă...