Sicilia, în extrasezon. Partea a doua: Ortigia

12 martie 2019   Societate

Puțin înainte de ora prînzului, la terasa din micul port turistic din Ortigia, la cele cîteva mese înșirate la soare – un soare pe care îl simți cam ca la noi prin aprilie, deși sîntem abia în februarie –, în afară de noi mai este doar o familie alcătuită dintr-o bunică și doi nepoți adolescenți. British, după accent. Bunica savurează un espresso, cu ochii pe jumătate închiși, încercînd parcă să absoarbă toată lumina soarelui și, odată cu ea, să aibă parte și de ceva vitamina D, o înțeleg și o compătimesc pentru toată umezeala iernii engleze pe care a îndurat-o. Din cînd în cînd, mai deschide cîte un ochi vigilent ca să-și supravegheze nepoții, dar și ca să se bucure de peisajul de carte poștală – cerul senin, marea calmă, cu vreo șapte nuanțe, de la turcoaz la albastru intens sau gri, bărcuțele albe și cochete, un velier vechi tip „pirații din Caraibe“, turistic, desigur, steaguri italiene care flutură în legea lor. Băieții par plictisiți, somnoroși și, aș risca să zic, cam mahmuri pentru că își gîlgîie cu sete sucurile de portocale proaspăt stoarse. Pe unde or fi petrecut noaptea trecută, din moment ce trei sferturi dintre crîșmele, cluburile, restaurantele de pe insulița de lîngă Siracuza sînt închise? Oficial, sezonul începe de la 1 martie, cînd vor crește și prețurile, pînă atunci oamenii, mici întreprinzători italieni, se pregătesc, însă nu în stilul zgomotos de Vama Veche înainte de 1 Mai – mai văruiesc cîte un zid, reconstruiesc, mai aduc cîte un ghiveci cu vreun lămîi, mai pictează cîte o masă a unei terase boeme. Să locuiești cinci zile într-o Ortigia aproape pustie, fără să te îmbulzești printre hoardele de turiști care să se strecoare pe zecile de străduțe înguste, cu clădiri baroce, urmînd cîte un ins cu un steguleț japonez, spaniol, canadian etc., oprindu-se doar pentru a face mii de poze ce se vor stoca într-un fișier care se va numi Italia și probabil că nu se va deschide niciodată, să fii întîmpinat dimineața doar de localnici care, începînd din a treia zi, te recunosc și te salută mi se pare un privilegiu.

Ortigia este un loc exclusiv turistic, ca multe altele din Italia, însă asta nu-i știrbește din farmec. În extrasezon poate să ți separă un pic dezolant și, cu atît mai mult, încîntător, o insulă a unei insule, un capăt de lume cu o faleză stîncoasă de care se izbesc valurile mării. Spre deosebire de Taormina, unde marea este doar de decor, aici este o prezență, o auzi în permanență, o vezi cum se transformă în funcție de vreme, o simți. Și cel mai bine am simțit-o în cele două zile de furtună cum nici localnicii nu au mai prins de multă vreme, am văzut chiar un bătrînel făcîndu-și cruce cînd o rafală de vînt care mătura o piațetă aproape că l-a luat pe sus, s-a prins cu ambele mîini de un stîlp, iar doi polițiști s-au oprit în dreptul lui ca să se convingă că era bine. În același timp, la București ningea, ninsoarea se transforma în viscol. Pe insula Ortigia, orașul vechi căpăta o acustică cu totul specială, peste tot era numai un vuiet aproape muzical, se răsturnau amfore cu flori, se rostogoleau pe străzi portocale, săreau țigle de pe case, iar zidurile lor vechi de sute de ani trosneau, marea inunda țărmul, străzile, am văzut valuri ca-n filmele cu tsunami, ne-am refugiat la galeria de artă regională unde se pare că exista un singur Caravaggio, însă noi nu l-am găsit, îl mutaseră în altă parte, apoi am intrat într-o clădire pe care scria în românește un „Hristos a înviat!“ care rămăsese de la Paștele trecut sau îl anunța pe cel care urma să vină și am descoperit o parohie ortodoxă românească tocmai aici, la capătul lumii, erau la un praznic după slujba de duminică, ne-au invitat la masă, am mîncat cozonac și salată de icre, am vorbit despre muncile în agricultură și în construcții, mi s-a părut totul foarte straniu, de parcă ne aflam în cala unui vapor cu o destinație necunoscută, ne simțeam în siguranță, în vreme ce vîntul de afară rupea tot. Însă a doua zi a ieșit soarele și lucrurile s-au calmat, autoritățile au înlăturat rămășițele dezastrului, au reparat într-un timp record calea ferată dintre Siracuza și Catania, peste care căzuseră copaci (în Italia, spiritul comunitar mereu te ia prin surprindere), iar bunica englezoaică și cei doi nepoți care probabil că au băut pe ascuns cine știe pe unde au putut să-și reia sejurul lor liniștit în Sicilia. Și noi alături de ei. Așa că ne-am ridicat de la masa de pe terasa din port ca să mergem în piață, locul meu preferat din Ortigia. O piață micuță care se întinde doar pe două străzi și care nu seamănă deloc cu Piața Obor, de pildă, dar unde găsești de toate – și portocale roșii, la un euro punga, și anghinare, fenicul, sparanghel și alte legume, trufandale pe la noi, la prețuri derizorii, dar și ceapă, brînză, ciocolată faimoasă de la Modica, tot soiul de lichioruri făcute în casă, pește și alte drăcovenii din mare, unele total necunoscute pentru mine. Găsești de toate, inclusiv spectacol. Negustorii își strigă și laudă marfa din toți bojocii, cu voci profunde, cîntate, abia acum înțelegi ce-i cu toată povestea cu opera în Italia, cu ariile, cu tenorii, au oamenii ăștia niște voci! Aproape fiecare tarabă are cîte o măsuță la care poți să stai, să deguști, să privești, o stridie e doi euro, ți-o desface în fața ta, paharul de vin e gratis, caracatița apare cu un hocus-pocus dintr-o oală cu apă fierbinte, ca la noi porumbul fiert. Bem la birtul pieții – unde altundeva? – cîte o bere și un Amaro dell Etna, inevitabil îmi aduc aminte de Obor, deși aici e cu totul altă lume, mă gîndesc că mi-aș dori să-mi petrec o viață întreagă prin piețe, dacă aș avea destui bani, aș documenta și aș scrie o carte despre piețele lumii, cu toate aromele, gusturile și oamenii lor. Pe la ora două piața se sparge, proprietarul unui alt birt mătură repede resturile din fața ușii și aduce acolo cîteva mese pentru o gustare „la botul calului“, se îmbulzesc turiștii care știu deja despre ce e vorba, pe mese apar platouri fistichii cu pește, brînză, prosciutto, se bea vinul casei la carafă, e soare și ești înconjurat de oameni veseli – un zumzet plăcut, adormitor, marea e după colț, te simți ca-n rai.

În general, Sicilia mi-a lăsat impresia unei provincii îndepărtate a Italiei, cea pe care o știam din filme și din cărți, cu o personalitate proprie, departe și în același timp aproape de continent, exotică și în același timp familiară. Deși nu am învățat niciodată limba italiană, am înțeles-o intutitiv în proporție de 60-70%, apoi am aflat că dialectul din Sicilia e cel mai apropiat de limba română. Mi-am dat seama că au un accent cum e cel moldovenesc de la noi, limba e mai moale, are un fel de ș-uri, nu e „cucina“, e „cușina“, dar poate că mi s-a părut mie. Seara îmi plăcea să mă uit la televizor la știrile regionale siciliene, chiar dacă nu înțelegeam tot, erau niște știri blînde, inofensive, relaxante: un preot voia să restaureze o biserică, niște agricultori aveau o conferință la Ragusta, se pregătea un mic festival la Noto. Știu că Sicilia înseamnă mult mai mult de atît și că poveștile legate de mafie nu sînt deloc doar povești, însă în cîteva zile nu poți să-ți dai seama, nu poți decît să te bucuri din plin de un loc unde viața e dulce și angoasele dispar, să tragi cu urechea la vocile copiilor care se joacă cu mingea în piațeta de alături, să urci pe terasa pensiunii de pe acoperiș ca să fumezi o țigară, în liniștea binefăcătoare care se lasă.

Foto: A. Popescu

Mai multe