Și totuși, Veneția
Fac ce fac și iarăși scriu despre Veneția. Nu despre acea Veneție a chioșcurilor stradale pline de magneți colorați, pălării de gondolier din plastic turnat, evantaie laminate și șorțuri de bucătărie cu pelvisul lui David de Michelangelo imprimat, cadoul perfect pentru o persoană cu gusturi fine, din moment ce se poate păta oricînd cu muștar. Din nenumăratele rafturi ale acestor veritabile instalații de artă contemporană care, prin revărsarea kitsch-ului, ne fac să medităm mai profund la publicul și la finalitatea artei, te privesc cu severitate paiațe și măști de carnaval miniaturale, așezate sub gondole cu termometru, șepci de căpitan și umbreluțe garantate trei deschideri. Privind aceste tonete, pare legitimă întrebarea dacă nu cumva sînt conectate ingenios la o tulumbă a subculturii care pompează de sub caldarîm desfăcătoare de bere cu Veneția, tirbușoane cu gondolă, costume de carnaval din fîș și alte abominații, aceleași în fiecare an. Aceste obiecte care nu s-ar vinde în absența meschinăriei turiștilor sînt veșnic neschimbate, împrumutînd, printr-o alchimică mutație a însușirilor, chiar darul cel mai de preț al orașului, nemurirea Serenissimei.
Nu voi scrie nici despre Veneția cozilor interminabile de la Palatul Dogilor și bazilica San Marco, ori despre cohortele disciplinate de turiști care urmează un ghid cu alură de mareșal, datorată, în principal, bățului, umbrelei, antenei cu steguleț ori altui instrument cu lungimea de circa un metru. Cu ajutorul inteligentului dispozitiv, însoțitorul de grup devine vizibil prin mulțimile compacte, luminînd ca un far adevărate armate sosite să captureze întreaga frumusețe a orașului și să o ducă acasă pe toată, cu amfore, amorași, medalioane și ancadramente, cu canale și gondole, cu cafele și pizza, convertite convenabil în unități de memorie digitală care încap într-un degetar.
Nici pe vînzătorii venali care îi pîndesc la tot pasul pe turiștii anesteziați de frumusețea letală a logiilor nu vreau să-i pomenesc, ori pe chelnerii care cer 15 euro pe o mini-pizza decongelată, cumpărată din acele supermercato foarte ieftine care, lăudabil, nici nu fac publicitate produselor, pentru a nu le crește inutil prețul, și unde aceeași pizza (curată și necontaminată în bucătăria insalubră a unui așa-zis restaurant) costă maximum 1 euro. Negustorii care îi urăsc pe turiștii de pe urma cărora trăiesc reprezintă o specie venețiană aparte pe care, sînt sigur, antropologii o studiază cu același interes științific cu care biologii observă greierul care își devorează propriile aripi.
O să evoc acea Veneție care ți se arată atunci cînd o iei la stînga sau la dreapta în raport cu traseele marcate, unde te pierzi pe alei din ce în ce mai înguste și cotlonite. După ce treci un pod sau două, rumoarea dispare și poți contempla un colț de casă unde cineva, demult, s a gîndit să insereze o coloană din marmură, frumos cioplită de meșteri. Între două fațade, rufe colorate filtrează lumina și animă drumul care, foarte adesea, se oprește într-un canal. De regulă, acela este punctul în care turiști exasperați insultă telefoanele inocente care i-au îndrumat greșit, cu toată buna-credință, și pleacă val-vîrtej înapoi, fără a contempla nici măcar o secundă treptele albe, rotunjite de pași, valuri și ceață, îmbinate cu o măiestrie pierdută pentru totdeauna. Uneori, lîngă un astfel de loc, mai apare un portic, cu o bancă din piatră, unde puteai aștepta barcheta, ferit de umbră și varice. Ca să nu fie plictisitoare așteptarea, pietrarii se străduiseră să-și arate întreaga măiestrie în desăvîrșirea capitelului, ca și în arcul ce susține umplutura de zidărie. Lumina puternică desenează în tuș pe pietrele mari ale pavajului un alt arc, aidoma primului, în cadrul căruia umbra unei fete frumoase își scaldă piciorul în apa verzuie și limpede.
Grădini enigmatice punctează curți venețiene puțin umblate, unde arbuști revărsați peste ziduri din cărămidă te conduc spre un altar al Madonei ori spre o fîntînă albă, de unde nu se mai scoate apă. Într-o astfel de grădină, nu mai mare decît dormitorul copilului unui bucureștean înstărit, te poți așeza pe o bancă și poți privi în jur la cornișele din piatră dantelate astfel încît să fie ușoare, dar rezistente, la baluștrii armonioși, la consolele din marmură. Dacă te uiți atent, poți întrezări o parte infimă din cunoașterea construirii cu piatră care le conferea meșterilor îndrăzneala de a a sfida și gravitația, și timpul, dar poți să te uiți pînă apune soarele sau pînă îți obosesc ochii și tot nu o să poți înțelege de ce aveau nevoie venețienii să se înconjoare de atîta frumusețe. Poate că prin frumos au încercat ei să nu moară? Sau ne-au lăsat Veneția avînd intuiția că urmașii lor, gonind din ce în ce mai repede și mai eficient, ar putea uita vreodată să iubească frumosul?
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.