Și dă din coadă crapul-carasul

La orice pescărie s-a băgat pește proaspăt. Din coadă dă peștele pus acolo, pe tarabă. Caras, crap. Nisetrul și somnul vin gata terminați. Carasul-crapul mai reușesc să supraviețuiască drumului. Dau bine pe tarabă, făcînd ultimele mișcări de cha-cha-cha sub ochiul clientului. Somonul e în lumea drepților. Gata tranșat. Făcut oase și aripioare. Mișto că se vînd aripioare de somon, ați văzut? Să sugi aripioara de carne de somon este nobil. Privesc, de cîte ori intru în pescărie, rîvna de a trăi a peștilor. Asta nu mă face să nu cumpăr deloc pește. Am însă o sadică plăcere a vieții carasului-crap. Am o fascinație față de ultimele lui semne de viață. Și stau minute în șir fixînd o coadă care dă, dă, dă semne. Îmi vorbește în mișcarea ei. Nu m-am gîndit că mă cheamă să-l salvez. Poate da. Privesc viața la capătul ei. Înainte de moarte. Și atît. Ce să fac, să iau peștele în borcan acasă? Să iau toți peștii în pungă și să-i arunc în vreun lac? Poate. Repet, nu-s suflet din ăsta. Nu-s caritabil. Sînt contemplativ. Viața crap-carasului e viața mea. Îmi privesc sfîrșitul. Care nu poate fi departe. 5,60 lei doi pești care mai mișcau. Da, așa am apreciat prețul lor. Ce, mă fac pe mine banii ăștia? Nu. Nu mai beau, zic. Dar uite, nu-mi vine să salvez nici un caras, mă uit la crap. Să fie sadica plăcere a vieții? Sînt bolnav că nu salvez? Aștept răspunsul tău, crapule!

Foto: wikimedia commons