Share-uiala finală

Lumea a luat-o puţin razna. Se concentrează din ce în ce mai mult pe o noţiune de mare efect, perfect altruistă şi vocală: share-uirea, un neologism barbar şi fortat de la verbul englez to share, dar care cunoaşte un mare succes, pe care ar fi necinstit să i-l negăm. Termenul vine de pe Facebook, dar avem impresia că începe, tiptil, să caracterizeze întregul spaţiu public. Există mai multe forme de share-uire.

Share-uirea telefonică (telefoniada): în maxi-taxi sau în autobuz, jumătate din pasageri vorbesc la telefon. Uneori zeci de minute, împărtăşind cu toţi ceilalţi călători diversele aspecte neinteresante ale vieţii lor. Obosind o minoritate, încîntînd o majoritate care, plictisindu-se, preferă să miroasă rufele murdare ale celuilalt. Voyeurismul banal al vieţii noastre. Se ceartă cu iubitul, dau sfaturi bunicilor rămaşi acasă cu copilul, dau indicaţii preţioase celor rămaşi la birou, fac declaraţii de iubire, îşi controlează copilul. Se vorbeşte mult, prea mult, excesiv de mult, acesta fiind unul dintre beneficiile scăderii pînă la aproape de ridicol a costurilor cu telefonia mobilă. Acum, abonamentele cu mii de minute incluse, sute de mesaje, aplicaţii peste aplicaţii sînt banale, spre deosebire de începuturile telefoniei mobile, cînd acestea erau scumpe. Determinîndu-i şi pe oameni să devină scumpi la vorbă. Să transmită doar un mesaj clar, concis. Cele trei secunde netaxabile. Sînt la ceas. Acum, petrecerea orelor cu telefonul la ureche este ceva comun şi normal. Propun să ne fie implantat direct în creier cipul prin intermediul căruia să ascultăm muzică, să vorbim la telefon, să accesăm e-mail-ul şi să postăm pe reţele de socializare. Cu cît telefoanele devin mai sofisticate, cu atît ele ne devin indispensabile. (Am înţeles că unele s-ar numi chiar Android! Ceea ce dovedeşte din plin dorinţa lor, a telefoanelor, de a ne înlocui pe noi, oamenii.) Vorbim la ele, accesăm, postăm, ascultăm, vizionăm, stăm cu ochii ore în şir în micile ecrane care par a ne provoca mai multă plăcere decît aerul proaspăt, natura primăvăratică, razele soarelui.

O altă formă de share-uire nelimitată este blogul, care a devenit un instrument utilizat cu maximă preţiozitate, atît de vedete cît şi de mari politicieni. De oricine crede că are ceva de spus, de împărtăşit cu dragul univers. Ion Iliescu are blog, Adrian Năstase are blog. Există şi un termen prizat, numit „blogosferă“, – populat de o specie aparte, de bloggeri mai mari sau mai mici –, care, prin rezonanţele lui, mi se pare destul de apropiat de stratosferă şi atmosferă şi, în fond, este o comparaţie întemeiată, pentru că toate sînt la fel de eterice. Se share-uieşte şi profesional, pe o platformă numită (semi)doct LinkedIn. Share-uirea profesională este mai ţîfnoasă şi snoabă, căci profesioniştii acestei lumi trebuie să pară cît mai implicaţi în bunul mers sau buna administrare a firmelor din care fac parte, însă, din păcate, se iau prea în serios şi nu prea au umor. Tribul vedetelor autohtone îşi share-uieşte intimităţile (ridicîndu-şi fustele pentru a se putea admira mai bine, mai îndeaproape) prin mijloace audiovizuale de mare efect, pe la diverse televiziuni, unde există din ce în ce mai multe emisiuni de profil. În plus, datorită impactului major al acestei share-uiri, tribul este încurajat să producă subiecte cît mai suculente cu putinţă, demne de a fi împărtăşite cu un public gata (de)format.

Share-uirea finală este dată de Facebook unde, în mod paradoxal, cu cît ai mai mulţi pseudoprieteni, cu atît ai şanse mai mici să observi ce postează fiecare. Şi totul se transformă într-un imens torent, în care fiecare trebuie să pară cît mai fericit şi împlinit (casă, maşină, curte cu piscină sau doar grătar, căţel caucazian, vacanţă în Ibiza) cu putinţă. Vocile se pierd tocmai pentru că există o imensă libertate a fiecăruia de a urla (şi posta). În plus, trăim într-o societate autistă, în care toată lumea postează, dar nimeni nu-l mai aude/citeşte/înţelege pe celălalt. Postaţi, postaţi, ceva tot va rămîne! Jumătate dintre adolescenţi şi tineri sînt cablaţi la diverse dispozitive, privind pierduţi în zare, în timp ce tramvaiul sau autobuzul se leagănă precum o caravella în apele învolburate ale Atlanticului, plutind către un port îndepărat din America spaniolă (Maracaibo sau Buenos Aires). Să nu-i mai oferim creierului nici un moment fără o informaţie inutilă, fără cîntec de voie bună, fără vizionare, fără share-uire, fără poze. Un studiu publicat recent de revista americană Emerging Adulthood arată că folosirea intensă a reţelelor sociale, a Internetului, a telefoniei şi a jocurilor video dăunează grav rezultatelor şcolare sau academice, singurele activităţi care contribuie la îmbunătăţirea lor fiind lectura ziarelor, a cărţilor şi ascultarea muzicii – afirmă cercetătorii de la Miriam Hospital (Rhode Island). Nimic surprizător, pînă la urmă. Studiul a fost efectuat urmărind evoluţia a 483 de studenţi, din primul an de universitate (http://etudiant.lefigaro.fr/le-labeducation/actualite/ detail/article/les-etudiants-trop-connectes-ont-de-moins-bons-resultats-1706).

Aceste remarcabile artificialitate şi inconsistenţă au fost bine surprinse şi de un observator atent al realităţii (nu numai al istoriei), profesorul Lucian Boia, în volumul Mitul democraţiei. „Libertatea dă naştere unui mediu intelectual nediferenţiat, unde forţa ideilor exprimate este atenuată chiar de faptul atenuării obstacolelor. În plus, o societate atît de fragmentată ca a noastră este un mediu rău conducător pentru mesajele transmise. Fiecare poate să spună ce vrea, şi după aceea? Sporirea mesajelor – exprimînd o multitudine de proiecte diferite şi uneori contradictorii – produce un efect de neutralizare reciprocă. Odată ce diversitatea e nu numai admisă, ci şi cultivată în mod expres, totul devine oarecum egal. (...) Realitatea virtuală e în plină expansiune şi ameninţă să acopere realitatea efectivă. Nici un tip de civilizaţie n-a fost capabil să ofere atîta ficţiune; este un miracol produs prin fuziunea banalului şi a tehnologiei.“ O pedeapsă care ar putea fi trecută într-un viitor Cod Penal: interzicerea share-uirii pentru trei-cinci ani, în funcţie de gravitatea infracţiunii. Probabil că această totală share-uire are legătură nu numai cu dezvoltarea spectaculoasă a tehnologiei şi foamea de bîrfă a întregii omeniri (unde este bîrfa de altădată? s-a mutat pe Facebook), dar şi cu declinul familiei tradiţionale (la care avem semnale că reţele de socializare contribuie zilnic, căci ele permit dedublări simpatice, „eu cel real“ şi „eu cel virtual“ putînd avea vieţi sentimentale separate), precum şi a religiei – mai ales a celei creştine –, căci, în accepţiunea ei, share-uirea adevărată şi finală nu poate avea loc decît cu El. De preferat, de-a lungul întregii vieţi. Una intimă, în doi.

Codruţ Constantinescu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: În labirint sînt multe umbre şi lumini, Editura Vremea, 2011.

Ilustrația: Florica Prevenda