Setea

Îmi amintesc, din verile copilăriei, senzația acută de sete. Cînd mă jucam intens pe afară, în curtea bunicilor mei, și alergam disperată cu copiii de pe stradă între pivniță și magazie, ca și cum nimic n-ar fi mai urmat după asta și totul era pe viață și pe moarte, încet-încet creștea în mine o sete pîrjolitoare.

Cînd nu-i mai rezistam, intram în casă, fără să mai respect regulile, precum neintratul cu noroi de afară, și mă repezeam la cea mai apropiată sursă de apă: chiuveta din baie. Dădeam drumul la robinet și beam, isteric și nesfîrșit, direct de la robinet. Țin mine cum luam apa, foarte rece, în pumni și-o duceam la gură, cu reală voluptate. Căci asta era senzația pe care o aveam, în momentele alea: una de voluptate. Beam, așa, pînă mă săturam. Și-apoi fugeam iar la joacă cu sufletul la gură.

Astăzi, aș fi chiar eu însămi oripilată de modul meu de atunci de a-mi astîmpăra setea. Beam, sălbatic, de la robinetul bunicilor. Aș fi putut măcar să folosesc un pahar. Îl și foloseam, de altfel, cu alte ocazii. Atunci cînd beam apă în timpul mesei, deși bunicul meu îmi spunea că nu e bine, dar totuși mă lăsa. (Se pare că pe vremea mea regulile erau mai puțin drastice ca pe cea a mamei mele și a unchiului meu, cînd nu se făcea rabat de la mai nimic.) Apoi, nici vorbă de filtre, pe vremea de atunci (anii ’70). Nu numai că nu existau în realitate, dar nici ca deziderat ori poveste nu știu să fi fost. Noțiunea de „apă plată” cred că nici nu se inventase, oricum nu la noi. Apa minerală exista, dar era totuși un lux, nu toată lumea și-o permitea. Sau, dacă nu era o chestiune de preț, pur și simplu nu intra în cutumă, decît la ocazii excepționale. Altfel, din rutina nu chiar zilnică mai făcea parte sifonul.

Sifonul era și el, pentru mine, o sărbătoare. Știu că se umplea undeva, două străzi mai încolo, pe colț, într-un loc misterios în care mă duceam și eu arareori. Că atunci cînd îl aveam la masă era semn că se-ntîmpla ceva ieșit din comun, senzațional, că aveam oaspeți din depărtări. Ca atunci cînd apăreau, de te miri unde, cîini negri și grei din metal, cu urechile ciobite de vremuri, pe care sprijineam tacîmurile. Cînd ni se oferea sifonul combinat cu sirop, eventual de pin, era suprema desfătare. La care nici nu îndrăzneam să visez, pentru că eram conștientă că nu era ceva la îndemînă, de care te puteai bucura toată ziua.

Siropul, de altfel, combinat cu apă de la chiuvetă, era unul din deliciile aleatorii ale copilăriei mele. Țin minte siropul Bem-Bem, care nu putea intra nici el în rutina cotidiană, din simplul motiv că nu se găsea tot timpul. Era interesant cum nu era greu ca ceva, care azi ar părea cu totul insignifiant, să fie pe atunci o sărbătoare. Chiar și nectarul bulgăresc pe care-l mai beam din cînd în cînd, ori sucul din portocale stoarse acasă – din simplul motiv că nu aveai întotdeauna portocale. Limonada cred că era cea mai accesibilă, din cîte îmi amintesc, lămîi mai erau.

Setea asta putea fi astîmpărată oarecum și în oraș, cu același sifon ori sirop cu sifon, la dughenele de pe stradă. Care, însă, nu erau oriunde și nu la orice oră. După orele 17-18, cred că se închideau. Ca și cofetăriile, de altfel. Senzația de sete, în verile de altădată, mi-o amintesc amestecată cu frustrarea lipsei de opțiuni și a îngrădirilor temporale. Da, exista ispita acvariului cu limonada de un galben prea intens și de o dulceață bizară, prin care se perindau constant niște bule, de la Romarta Copiilor. A Cico-ului de un alt fel de galben, urmat apoi de Brifcorul mai spre portocaliu, din cofetăriile orașului. Dar, ca să ai acces la ele, trebuia să respecți un orar draconic, să fii devreme acasă.

Dacă voiai să-ți astîmperi setea de care tot vorbesc după vreo plimbare aventuroasă de seară, prin cartiere, nu prea mai aveai cum. Doar la același robinet de acasă. Sau la țîșnitorile de pe stradă, care nici ele nu erau chiar peste tot. Nu funcționau întotdeauna. Și la care, de multe ori, era coadă. Îmi aduc și acum aminte de părinții care-și ridicau copiii în brațe ca să se poată adăpa de la jetul făgăduinței, mult prea sus pentru ei. Ideea era să nici nu pui gura pe margine, nici să nu te faci ciuciulete. Unele dintre țîșnitori curgeau anemic și trebuia să le apeși cu degetul ca să le mai înviorezi și să te-alegi cu ceva. Precum se vede, nu era atît de ușor să-ți gestionezi setea. Sigur, puteai să umbli cu o sticluță de apă în geantă. Nu erau sticluțe de plastic pe atunci. Cele de sticlă, în general, le dădeai la schimb. Puteai întotdeauna să te cari cu un termos.

Abia mult mai tîrziu, la o cu totul altă vîrstă, am aflat că existau restaurante și mai ales baruri, îndeobște cele din hoteluri, deschise pînă mai tîrziu, pînă pe la vreo unu noaptea sau chiar mai mult (ceea ce pentru vremea de atunci era formidabil). Doar că ele astîmpărau setea unei alte categorii, de vîrstă și de venituri decît cea a copiilor și adolescenților treziți pentru prima dată la aventuri și hoinăreli.